Remediu pentru astenii

12 April 2011

Există oameni capabili să țină în funcțiune mecanisme împotriva curentului, oameni înzestrați cu un talent al regenerării care face ca reperele să rămână mereu acolo și mereu vii. Oameni care te inspiră să îndrăznești, să nu-ți camuflezi onestitatea și să nu te uiți la tine învins. Pentru oamenii aceștia speranța nu e o proiecție difuză, ci un fel de obligație morală. Ei îți amintesc, în cele mai insuportabile angoase sau în cele mai confortabile astenii că ‘ceilalți nu obosesc niciodată’.

Am trecut perioade de convulsii greu de povestit, pe care din decență nu le voi spune public, dar în multe dintre ele am putut să rezist pentru că nu m-am simțit singură. Dintre cei care s-au simțit datori să nu obosească și, prin asta, m-au ajutat să respir a fost, fără să știe, Dan Tăpălagă.

Cu Dan am crescut o vreme în aceeași redacție, amândoi pe lângă jurnaliști buni și plin de talent. Pe atunci, când eu abia făceam cunoștință cu redactarea, el avea deja o voce, lucrase la Europa Liberă și România Actualități, venea cu multe idei și le rostea la microfonul BBC cu entuziasm și convingător. Ceea ce m-a uimit, însă, la el în munca de redacție era felul în care își scria textele. Nu se uita la taste. Le simțea. Ideile lui izbucneau pe ecran cu o coerență care nu lăsa gândurile să mai treacă prin tastatură. Chiar și atunci când revenea, o făcea îndreptat tot către ecran. Textul lui zvâcnea, ca și vocea apoi, în eter…

Mi-am amintit aceste gesturi recitindu-i articolele din prima sa colecție editorială. Pentru cei care nu o au încă acasă, Bulversarea valorilor. Scrieri dintr-un timp buimac este o selecție de articole publicate de-a lungul ultimilor ani pe site-ul Hotnews, însoțită în premieră de reacții ale cititorilor. Premiera trebuie citită ca o reverență făcută publicului și ca un semn că opiniile oamenilor sunt prețuite dacă au relevanță, chiar când deschid discuții în contradictioriu. Cum scrie și ce spune Dan urmăresc atent de multă vreme, dar acum mie mi-a plăcut cartea. Spre deosebire de sutele de porcării servite studenților la școlile de presă, cartea aceasta chiar ar fi un manual.

‘Bulversarea valorilor’ este, întâi de toate, o radiografie a presei ultimilor ani, scrisă cu luciditate și discernământ. Sunt calități pe care mulți oameni din presă i le recunosc, chiar dacă în mod public, desigur, i le detestă. Dan are nu doar capacitatea de a identifica, ci și de a indica falsul cu exactitate, grosolăniile și ipocriziile vândute ca libertăți de exprimare. Ceea ce poate fi admirat cu dezinvoltură este că în criticile la adresa presei și în critica politică, deopotrivă, înverșunarea lui nu alunecă spre mizantropie. Asta face diferența dintre el și cei care, confundându-i consecvența cu talibanismul, au disprețul în viscere și ura ca valoare. Tonul lui e ferm, fără să fie distrugător; ustură pentru că poate rosti public cele mai ferite adevăruri, dar rostul e vindecător. Nu dă cu bâta, lovește cu argumente, nu stropește cu sânge pe pereți, taie precis cu bisturiul. În jurul său nu rămâne jeg, ci o oglindă clară a lumii jurnalistice și politice, cu multe din mizeriile ei.

În al doilea rînd, sau mai bine spus, în ansamblu, cartea lui e radiografia încrengăturilor jurnalistice cu cele ale lumii politice. Nu sunt lucruri care nu se știu, dar sunt multe din lucrurile pe care nu le rostește nimeni, pentru că puțini mai sunt independenți, și mai puțini și-au păstrat coloana vertebrală, și tot mai puțini mai au speranță ori curaj. Pentru Dan Tăpălagă, credibilitatea nu are nume de instituție, are chiar numele său.

Nu în ultimul rând, cartea merită citită pentru prospețime. Dan nu e doar un jurnalist rar, ci și un personaj viu. Are maturitatea unui gazetar hârșâit prin presa postdecembristă și încă pasiunea acelui adolescent neviciat de comunism. Scrisul lui s-a păstrat așa cum izbucnea cândva din tastatură: spontan, sincer, neobosit și necenzurat.

Ca să construim pe sensul lumii bun, avem nevoie de oameni ca el. Oameni capabili să țină în funcțiune mecanisme împotriva curentului, înzestrați cu un talent al regenerării care face ca reperele să rămână mereu acolo și mereu vii. Oamenii care te inspiră să îndrăznești, să nu-ți camuflezi onestitatea și să nu te uiți la tine învins. Oamenii pentru care speranța nu e o proiecție difuză, ci un fel de obligație morală. Ei îți amintesc, în cele mai insuportabile angoase sau în cele mai confortabile astenii că nu îți poți îngădui să obosești niciodată…

Gala Gopo

28 March 2011

Victor Rebengiuc a primit astă seară premiul pentru cel mai bun actor într-un rol principal la Gala Premiilor Gopo, ediția a V-a. A fost unicul moment al serii in care sala s-a ridicat și a aplaudat în picioare. Vesel și sprinten ca un adolescent, maestrul a urcat pe scenă, a zambit senin și a rostit doar atât: Multumesc! Iar sala a continuat să aplaude. Până la final, toți care au mai urcat pentru trofee i-au invocat numele.

Nici nu se poate altfel. Victor Rebengiuc are un talent strivitor. Poate vorbi orice, dar mai ales poate să nu spună nimic și cu o simplă privire te învinge. Invocându-l apoi e ca și cum ai îndrăzni să te împrietenești cu Dumnezeu. E ceva acolo… Ușurința de a traversa scena și de a se strecura în sufletele celorlalți nu e a oamenilor, îmi vine să spun, e de mai sus. Iar Medalia de onoare, pentru care a fost premiat astă seară, e filmul care-i îmbracă elegant, cu una dintre cele mai potrivite măsuri, talentul. Regizorul Călin Peter Netzer a avut inspirația să-i ofere rolul care ar putea încheia frumos ciclul distribuției în pelicule cu subiect marcat de comunism, pe care l-a început în glorie maestrul, acum 22 de ani, jucându-l pe Ilie Moromete. De la țăranul îndărătnic care refuză să-și dea pământul la colectiv până la pensionarul nostalgic care-și toarnă fiul la Securitate și e decorat de Iliescu, Victor Rebengiuc își joacă rolurile impecabil. Nu știm câtă artă e în spatele unor asemenea interpretări, dar sentimentul e că nu poate fi un altul în loc. Atunci când un actor te convinge că filmul, fără el, nu ar fi putut să existe, merită pe deplin un Oscar. Maestrul a primit astă seară doar Gopo, dar asta pentru că nici el, nici Ion Popescu nu s-au născut peste ocean.

Aflată la a cincea ediție, Gala Premiilor Gopo începe să devină o sărbătoare a filmului într-un sens din ce în ce mai autentic și mai fastuos, pe măsura calității filmelor nominalizate și a participanților. M-am bucurat să zăresc în sală oameni pe care-i prețuiesc și în care cred. Și m-am mai bucurat că filmul pe care am pariat încă de la apariție a obținut marele trofeu. Din treisprezece nominalizări, pelicula lui Florin Șerban, Eu când vreau să fluier, fluier și-a adjucat șapte statuete Gopo, incluzând premiul pentru cel mai bun film, cel mai bun regizor și cel mai bun debut. Iar Mirela Oprișor, care joacă formidabil în Marți după Crăciun, a meritat fără ezitare trofeul pentru cea mai buna interpretare feminină.

Am avut ocazia să și vedem în premieră secvențe din filmele ce vor rula anul acesta și care se vor afla probabil printre nominalizările de anul viitor. Un accent promițător și sentimentul că ne debarasăm încet, încet de tonurile comuniste. Ar fi și păcat să continuăm să torturăm publicul tânăr cu obsesiile vechii generații de regizori doar pentru a fi în grațiile lor. Așa cum s-a văzut în festivalurile internaționale și la numeroasele participări europene realizate cu sprijinul ICR, noua generație de regizori a trecut etapa și cu brio și cu premiii. Iar pentru că premiile au apărut la capătul unor intense popularizări făcute de institutele noastre culturale din străinătate, președintele ICR, Horia Roman Patapievici, a fost premiat astă seară și el.

Îmi place să cred că a fost o adevărată ceremonie pe care, păstrând proporțiile, o putem asemui celei pregătite de Academia Americană. Numai că, prin statuetă, care-l înfățișează pe nostimul omuleț al lui Gopo și prin prezența bonomă și inspirată a gazdei, Andi Moisescu, Gala Premiilor Gopo e chiar mai simpatică decât Oscarurile.

Femei pe care le admir

8 March 2011

Chipuri angelice, seducătoare, prezențe pline de farmec, de o nebănuită candoare, profiluri sculptate, forme senzuale, suflete generoase, minți sclipitoare, adevărate zeițe și personaje de roman. Am întâlnit multe femei minunate de-a lungul vremii, dar în ciuda unei frumuseți care le-ar fi putut da atributul desăvârșirii, multe au căpătat în spațiul public contururi nefirești, figuri dramatice, profiluri ridicole și aure triste. Nu pentru că scena publică are un fel aparte de a descifra chipurile, scoțând în evidență cele mai neașteptate trăsături, ci pentru că nu oferă niciun reper și nicio măsură a desfășurării gesturilor. În această privință, spațiul public e foarte înșelător.

Așa au ieșit la iveală exagerările, frustrările, meschinăriile, încrâncenările, care au făcut din femei plăcute, sensibile, fermecătoare, niște creaturi când vulgare sau anoste, când hidoase și isterice. Ce se întâmplă? Îmi pare că miezul acestei lipse de măsură a manifestărilor are mai degrabă legătură cu spațiul privat, nu cu o competiție a femeilor în spațiul public.

În spațiul său intim, al feminității pure, femeia se prețuiește foarte puțin. Am moștenit credința că, fiind dăruită să poarte în pântece specia, femeia e și predestinată suferinței, iar ca să-și depășească această condiție ar trebui să fie capabilă să-și înfrângă sensibilitățile, să devină puternică și să se ia la întrecere cu masculii. Egalitatea nu e, astfel, dată de măsura cu care îți faci distinctă propria feminitate, ci e rezultatul unei bătălii organizate împotriva bărbaților. Convingerea inechității e, în fapt, gena urâțirii din spațiul public. În loc să-și cultive datele feminității și cu ele să cucerească în mod natural zona publică, multe din femeile cu potențial își dezvoltă masculinitatea. Învață să fie puternice, competitive, să ridice tonul, să se înfurie, să urle la adversari, să bată cu pumnii în masă, să amenințe, să ironizeze, să facă glume de bazar. Pot să ghicesc că multe din manifestările acestea, înainte de a invada spațiul public, sunt exersate bine acasă în relația cu masculii din jurul lor. La polul opus, sunt femeile care cresc în exces reperele fertilității, dezvelind artificii și epuizând în vulgarități frumusețea speciei.

Îmi place să cred că femeia trebuie să fie în spațiul public, ca și în casa ei, un model de echilibru. În discurs, în tonuri, în ținută, purtări și atitudine. Întruparea unei creaturi de care nu te poți desprinde, care-ți confiscă îndoielile, spaimele, încrâncenările, ți le dizolvă, îți reașează calitățile și, într-un fel, te recompune. Am cunoscut astfel de femei sau doar am avut prilejul să le admir la televizor, dar fiecare apariție a lor a fost un regal de impecabilă purtare. Aceste figuri au frumusțea neștirbită de vârstă, păstrează o senzualitate a vorbelor calde, o strălucire a ideilor simple, primordiale și formele voluptoase ale generozității providențiale. Pentru mine, ele fac din fiecare zi a anului o zi dedicată femeii:

Marina Sturdza, o distincție rarisimă și o frumusețe a vârstei neverosimilă; o prințesă în sensul autentic al termenului; Marie Rose Mociorniță, chipul angelic al feminității și o îmbinare seducătoare de copil, femeie matură și adolescentă; Ioana Pârvulescu, un farmec din altă epocă, desăvârșit în scris cu deplină generozitate; Oana Pellea, un spirit care s-a întrupat doar pentru ca talentul să-i traverseze porii; Olga Tudorache, o zeiță a teatrului pentru care pământenii n-au încă suficiente ofrande; Eugenia Vodă, singura femeie de televiziune pentru care cuvântul profesionist e neîncăpător; Mona Muscă, cea mai mare doamnă a politicii românești și, cu voia dumneavoastră, MAMA, întruparea fără limite a bunătății pe lumea asta.

Îi dedic aceste rânduri ei, cel mai iubit cititor al meu.

Soluţia Schopenhauer

21 February 2011

În original, romanul se numeşte Schopenhauer Cure, ceea ce ne dă voie să vorbim despre o vindecare chiar mai mult decât despre o soluţie. Ca cititor, m-am bucurat sa fiu mai aproape de sensul original pentru că acesta este şi rostul pe care eu l-am aflat scrisului… că el trebuie să aibă capacitate de vindecare, indiferent dacă e în ficţiune, eseuri filosofice, tratate de psihoterapie sau analize editoriale. Menirea unui text e să te pună în ordine, chiar dacă te tulbură. Să-ţi dea sensuri noi, chiar dacă te goleşte de semnificaţii. Să te întregească şi atunci când te sfâşie. Dacă o scriere n-a reuşit să te clatine cumva din locul în care stai cu atâta siguranţă şi să te inspire să te reaşezi mai frumos, ea nu va fi decât o tristă irosire de timp şi cuvinte…

Sunt la a patra carte a lui Irvin D. Yalom şi nu mi-a provocat până acum nicio dezamăgire. I-am simţit tot timpul forţa din spatele cuvintelor, o extraordinară capacitate de înfrângere a distanţelor, modestia apropierii de cititor şi dispoziţia de recunoaştere a eşecurilor.

Yalom este reputat profesor de psihiatrie la Stanford, psihoterapeut de-o viaţă şi scriitor. Anul acesta va împlini 80 de ani. A scris până acum multe cărţi de specialitate şi trei romane şi mi-aş dori ca istoriile literare să-i confere un spaţiu pe măsura generozităţii sale faţă de public. Căci de-aici derivă şi forţa talentului său, dintr-o generozitate pe care doar la marile spirite o poţi întâlni. Schopenhauer Cure este ilustrarea sublimă a acestei întâlniri.

Profesorul Julius este în ultimul său an de viaţă după ce a aflat, intempestiv şi crud, la 60 de ani, că suferă de cancer. A fost ani în şir terapeutul celor care se confruntau cu moartea, inventase pentru ei soluţii miracol, îi făcuse să trăiască ultima parte mai intens decât orice altceva de-a lungul vieţii, numai în faţa morţii sale se prăbuşeşte neajutorat în neant şi angoasă. În rătăcirile sale nocturne, răscolind printre multele cazuri rezolvate şi cele câteva eşecuri, îi vine în minte numele unuia din primii săi pacienţi pentru care, îşi aminteşte, terapia nu a adus nicio vindecare. Trei ani inutili de ședințe săptămânale, confesiuni, dezvăluiri intime și încercări de ameliorare a unor simptome care-au rămas la fel de acute de la prima ședință până în ultima zi. Ca și cum eșecul acesta ar fi fost dovada că încă nu și-a încheiat socotelile cu viața, profesorul Julius se hotorăște să-și caute pacientul.

Așa începe terapia vindecătorului de suflete. Cu o aruncare în eșec și deci, într-o nouă formă de boală. Aici intervine în planul literar o expresie pe care numai un autor cu atâta știință de oameni o poate da literaturii și care ia forma povestirii în ramă. Personajul aduce în roman propria lui poveste, iar autorul o preia într-un seducător excurs biografic despre marele filosof Arthur Schopenhauer. De fapt, pacientul îi arată doctorului soluția individuală de terapie, care l-a transformat miraculos ca om și care poartă, în mod simbolic, numele filosofului. Ar fi putut fi, desigur, oricine. Lui Yalom i-a plăcut Schopenhauer, iar el a devenit metaforă.

Yalom face astfel, la 75 de ani când i-a apărut cartea, o adâncă reverență pacienților și cititorilor săi. Adeptul terapiei interactive, în care analistul însuși învață lucruri de la pacienții săi, povestindu-le despre sine temeri și frământări, profesorul de psihiatrie de la Stanford oferă în dar publicului această descifrare… că terapeutul e întotdeauna în noi, dar vindecarea apare doar ca formă de relație. Omul are în sine toate resursele să-și depășească suferințele și disperările, dar ele nu sunt activate decât relaționând, chiar dacă a relaționa poate însemna, uneori, să fii adus din nou în fața propriilor eşecuri.

De aceea, cred că Soluția Schopenhauer nici nu e o soluție ca atare, ci doar o metaforă pentru instrumentul esențial al relaționării, și anume cuvântul. El e cel care îl vindecă pe terapeut, apoi pe pacient, pe autor și, în cele din urmă, pe cititor. Pentru că a citi e, în fond, o formă de terapie.

Mai puţin fragilă

2 February 2011

Interviu realizat de Carmen Eberhat. Fotografii, Paul Buciută. Make-up artist, Gabriela Cheresteş. Le mulţumesc.

Filolog de formație, lucrările tale din facultate arată că ești pasionată de studiul limbii române. Ai mai făcut actorie, balet…
De ce tocmai presă?

E mai mult decât presă. Televiziunea e un loc al diversităţii, prin natura şi nevoile ei. Dacă n-ar avea regizori, scenarişti, stilişti, make-up artişti, actori, sociologi, economişti, n-ar putea construi frumos şi cu sens. Un jurnalist de televiziune devine şi fără să vrea un mic actor. Altfel, cum să vorbeşti cu o cameră de filmat ca şi cum acolo ar fi lumea-ntreagă, dacă n-ai juca un rol, dacă nu ţi-ai asuma postura unei reprezentaţii? Şi-apoi televiziunea e nu doar imagine, mai e şi text. Mie mi-au fost dragi cuvintele, m-am jucat cu ele, iar studiile din facultate s-au axat pe limbajul presei pentru că aici am remarcat o extraordinară bogăţie şi putere de regenerare a cuvintelor.

Cum ai ajuns să lucrezi în presă?

Prin prieteni. M-a îndrumat un prieten care avea o cunoştinţă la radio unde era nevoie de o voce bună şi am fost să dau o probă. Şansa mea a fost că birourile erau comune cu cele ale BBC şi am ajuns să dau probă chiar în studioul lor de la Bucureşti. Am trecut testul foarte bine, numai că, redactorul şef al radioului, Uniplus se chema pe vremea aceea, mi-a transmis să nu mai vin, că n-am experienţă pentru ştiri. Vechea poveste… Tot cei de la BBC m-au salvat. Ei m-au învăţat ce e o ştire, cum se construieşte, cu ce fel de limbaj, cum se ierahizează subiectele. În câteva luni eram deja în direct, am prins şi frământările electorale din 2000 cu retragerea lui Emil Constantinescu şi desemnarea lui Mugur Isărescu. Când lumea a avut de ales între Iliescu şi Vadim, eu n-am mai fost la vot, că n-aveam buletin de Bucureşti…

Ai lucrat 6 ani la Realitatea. Cum te-ai înțeles cu oamenii de acolo. Ce anume te-a făcut să părăsești acest post?

M-am integrat foarte bine în echipa construită de Sergiu Toader, cel care a manageriat proiectul începând din vara lui 2004. El a schimbat radical structura redacţiei, a păstrat doar oamenii buni, care voiau să facă jurnalism şi a completat echipa cu profesionişti, cu oameni talentaţi şi spirite vii. A pus pe roate cel mai eficient mecanism de transmitere a ştirilor şi a dat credibilitate unui brand care s-a păstrat mult timp cel mai puternic pe piaţă. Toate marile noastre nume, de la intelectuali precum Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu, până la comentatori de excepţie precum Emil Hurezeanu şi-au găsit loc în grila Realităţii. Din păcate, timpul nu s-a dovedit un aliat şi puţin mai seamănă azi cu ce era acel proiect. Am plecat atunci când am constatat că nu mai am ce să dau, că sunt foarte departe de ceea ce simt că pot să fac, când această ruptură a ajuns să-mi afecteze sănătatea şi mă recunoşteam tot mai puţin. N-a fost uşor să mă despart de nişte oameni foarte buni după ani întregi pe care i-am trăit ca-ntr-o familie. Dar era singura soluţie pentru mine.

Mai ești pasionată de actorie? Ce alte pasiuni mai ai?

Actoria e ca prima dragoste. N-o uiţi şi cauţi să fii la fel de pur în felul de a iubi. Mă duc cu drag la teatru, sunt fascinată de talentul unor oameni precum Olga Tudorache, Oana Pellea, Victor Rebengiuc. Apreciez proiectul lui George Ivaşcu de la Teatrul Metropolis, unde am văzut multe piese reuşite şi mă uit cu interes la toate filmele româneşti ale regizorilor din noua generaţie. Altfel, îmi place să citesc şi uneori scriu pe blog, împărtăşind din călătorii, trăiri, experienţe.

Cum îți ocupi timpul liber?

Am grijă de ai mei, de Cosmin, soţul meu, şi de copiii lui. Gătesc pentru că asta îi face foarte bucuroşi pe toţi, mai ales când descoperă ceva nou, mergem la cumpărături împreună, ieşim în vizite la bunici, ne ducem la cinema, calătorim – la Barcelona cel mai des. Anul trecut am văzut toate marile concerte de la Bucureşti, ACDC, Cranberries, Eric Clapton, Gotan Project şi concertul Leonard Cohen de la Gent, din Belgia.

Ce anume vei face la 10Tv și cum va fi emisiunea nouă?

Voi face ceea ce am învăţat vreme de 10 ani. Ştiri. Dar vom da oamenilor ştiri despre ei, nu despre cei care cred că ştiu mai bine ce ar putea să li se întâmple oamenilor. Nu ştiu dacă aţi observat dar, deşi invocată din ce în ce mai des, România este o ţară din ce în ce mai puţin prezentată la ştiri. Publicul ia notă de ce mai face preşedintele, de ce nu face guvernul, de ce mai învârte opoziţia. Dar ce se întâmplă în ţară, acolo unde politicienii nu ajung decât în campanie electorală, se aude tot mai rar. România e doar un subiect de discurs patriotard al politicienilor care nu se mişcă din birouri. Noi vrem să dăm cât mai multă informaţie locală, să valorificăm jurnalişti din ţară care cunosc problemele comunităţilor şi pot să le transmită într-un fel în care ele să fie primite cu interes şi să-şi găsească sensul deopotrivă la Focşani, Bistriţa, Alba sau Bucureşti. Vrem să vorbim chiar despre ce se întâmplă, nu despre ceea ce s-ar putea întâmpla. Să dăm mai multă informaţie şi mai puţină opinie.

Vor fi diferențe față de ceea ce ai făcut până acum?

Diferenţa va fi că mă voi ocupa de un singur produs, pe care mă voi strădui să-l fac cât mai bine. Şi, poate, în această perioadă artificial tensionată în multe locuri, voi munci cu drag într-o atmosferă mai relaxată.

Ești din Focșani. Faci parte dintr-o familie mare, mică? Ce anume ți-a rămas în suflet legat de orașul natal și nu găsești în București?

Sunt al doilea copil, născută la o distanţă de un an şi câteva luni de fratele meu, Florin, acum stabilit la Bruxelles. Ca frate mai mare, el m-a tot avut în grijă, am stat unul pe lângă altul. Am făcut acelaşi liceu, am venit la facultate amândoi în Bucureşti, m-a pus în legătură cu acel prieten care mi-a deschis drumul spre radio, m-a ajutat, apoi, să-mi cumpăr o căsuţă. Acum, mă mai invită pe la Bruxelles, unde mă plimbă şi mă duce la concerte. Din Focşani, mi-au rămas foarte dragi profesorii de liceu. Colegiul Unirea e o emblemă pe care o port cu bucurie şi mă simt privilegiată că am avut aşa dascăli buni. În Bucureşti, oamenii buni stau ascunşi, trebuie să-i cauţi îndelung.

Ce cărți citești și cât de des?

Pentru mine, a citi nu e un hobby, e un fel de a-mi construi viaţa. Citesc pentru că aşa trăiesc cel mai liber şi mai frumos, printre cuvinte. Dacă mă culc într-o seară fără să citesc, adorm greu, e ca şi cum aş fi uitat să respir o vreme. Îmi place mult Milan Kundera, iar de la noi pe Andrei Pleşu îl savurez oricând. Anul acesta l-am descoperit pe Irvin D. Yalom, profesor de psihiatrie la Stanford, care are un condei pentru literatură excelent. Cartea preferată rămâne Cronica unei morţi anunţate, a lui Gabriel Garcia Marquez.

Practici sport?

Obişnuiam să merg la o sală de sport din apropiere, dar am renunţat pentru că mi se părea că lipseşte ceea ce ar trebui să fie cel mai specific sportului. Destinderea. Lumea venea încordată, obsedată de condiţia fizică şi de dorinţa de a demonstra că arată cât mai bine. Eu am făcut balet în adolescenţă şi cred că mişcarea trebuie practicată cu relaxare şi bucurie. De aceea, am preferat să înlocuiesc sala de sport cu gimnastica de acasă şi instructorii de pe net care nu-mi schimbă niciodată muzica. Iar când e timp frumos, ieşim cu toţii la plimbare cu bicicleta.

Ce anume te motivează (iîn viață, în general)?

Libertatea. Nu pot face nimic bun, decât pe termen foarte limitat, dacă nu mă simt liberă. Stilistic, asociez zborul ideii de libertate. Îmi place să prind aripi. Mi se întâmplă când citesc, când scriu, când iubesc. Soţul meu mi-a dăruit câteva zboruri de neuitat, cu parapanta, cu parasailingul, iar anul acesta, de ziua mea, cu balonul.

Ce nu suporți la oameni?

Să mintă. În rest, pot duce multe. Cu lipsa de sinceritate, cu minciuna prin omisiune, nu prea mă descurc.

Dacă ar fi să schimbi ceva în viața ta, ce ar fi?

Mi-aş dori o sănătate mai puţin fragilă.

Te gândești la un copil? De câți ani ești căsătorită?

Sunt împreună cu soţul meu, Cosmin, de trei ani. Ne-am cunoscut în 2005, ne-am apropiat în 2007 şi ne-am căsătorit acum doi ani, la Barcelona. Îmi doresc un copil, dar orice suflet vine pe lume atunci când simte că e cel mai potrivit moment pentru el.

Ai avut vreodată un model care să te inspire?

Mama, prin bunătatea ei. Din spaţiul public îmi plac prinţesa Marina Sturdza şi Marie-Rose Mociorniţă.

Ce visezi (dorești) să ți se întâmple în următorii trei ani?

Nu-mi mai fac planuri pe ani, dar mă visez la un moment dat într-o casă mare, cu o familie veselă, cu doi căţei şi o pisică, mirosind din bucătărie peste tot a scorţişoară.

Cât de mult crezi în dragoste?

Acum, cred cel mai mult în soţul meu, Cosmin. Fără el, mi-ar fi pustiu.

Ai mulți prieteni?

Am câţiva. Dar aceşti câţiva sunt cei mai buni.

Un pic despre etică în media

23 November 2010

Un cititor îmi atrăgea atenţia deunăzi că un deonotolog ar critica puterea, nu opoziţia, iar cum eu aş fi făcut o fixaţie tot judecând PSD-ul, asta mă decredibilizează ca profesionist. Las deoparte felul acesta simplist de a aşeza lucrurile şi faptul că doar câteva articole mai jos semnalez şi condamn derapaje ale PDL-ului. Ce mi se pare, însă, cu adevărat relevant este că el exprimă modul în care au ajuns să gândească şi unii jurnalişti. Majoritatea, foarte tineri. Capcana în care au căzut a fost să-şi imagineze că independenţa editorială e dată de felul în care te raportezi la puterea politică şi că, dacă te-arăţi critic la adresa guvernului, e suficient pentru a-ţi fi probat independenţa. Nimic mai fals.

În România, de câţiva ani încoace, cea mai mare ameninţare la adresa autonomiei editoriale a devenit chiar instituţia de presă. Conduse de oameni cu interese politice şi de afaceri suverane intereselor publicului, marile instituţii de presă au devenit portavoci ale patronilor. S-a ajuns la trista situaţie ca interesele publicului să fie promovate doar în măsura în care ele coincid cu intereselor proprietarilor, iar libertatea de exprimare să fie fără margini într-o breaslă care-şi pune ea singură din ce în ce mai multe graniţe. Cu alte cuvinte, jurnaliştii au libertate absolută de a spune tot ce doresc, dar le vine din ce în ce mai puţin să o facă. Adevărul lor nu e preţuit şi nici răsplătit câtă vreme nu se întâlneşte cu interesele patronului. Jurnalistului nu i se spune ‘nu-mi serveşte ce faci dumneata’, ci mult mai eficient: ‘n-am bani pentru cât ai merita.’ Aşa au dispărut documentare, investigaţii, aşa au dispărut emisiuni, publicaţii şi oameni de bună calitate s-au refugiat pe bloguri. Căci criza financiară nu a fost pentru patroni motivul, ci pretextul. Şi din câmpul larg al libertăţii de expresie, a început să dispară tocmai expresia.

O categorie aparte de jurnalişti e aceea care consimte că interesul instituţiei coincide cu interesul personal, motiv pentru care priorităţile publicului alunecă în planul trei. Nu-şi pun în mod sincer problema independenţei, dar îşi imaginează că perpetuarea unor automatisme critice la adresa puterii, golite cu timpul de vreun conţinut, îi califică drept exponenţi profesionişti si obiectivi ai meseriei. Şi, deşi ar putea afla reprezentanţilor puterii greşeli autentice, se limitează la a-i căuta de geantă şi pantofi. În mod ironic, în astfel de situaţii, e invocată chiar audienţa. Numai că, asemenea crizei financiare, şi audienţa e tot un pretext, nu un argument. În fond, aduni nu neapărat cât meriţi, ci mai ales ce fel de public meriţi.

Zilele trecute, am avut bucuria să cunosc câţiva jurnalişti remarcabili din Europa, adunaţi împreună cu profesionişti ai media din România la un seminar regional ASPEN pe probleme de etică în mass media. Dificultatea cu care ne confruntăm şi noi, şi ziariştii străini este cum putem face să reziste presa de calitate în noile condiţii de evoluţie tehnologică. Ceea ce personal cred este că, în vreme ce ei se străduiesc să afle soluţii în favoarea publicului, noi ne întrebăm cum să salvăm afacerile patronilor.

Felul acesta de a aşeza lucrurile, de a promova ideea că depinzând ca jurnalişti de patronat suntem nevoiţi să punem interesele noastre deasupra priorităţilor oamenilor sau să ni le subordonăm a deturnat radical jurnalismul de la sensul său originar. Acela de a transmite în folosul publicului. Aşa s-a ajuns ca mulţi jurnalişti să nu mai facă presă, să aibă doar un job, iar cei cu interes real pentru meserie să-nceapă să-şi construiască propriile medii online.

Nu sunt convinsă că proprietarii au un respect real faţă de cei dispuşi să îmbrăţişeze orice semnal în lipsa oricărei judecăţi independente. Cred mai degrabă că îi folosesc. Şi că e doar o etapă. Adevăratul test de rezistenţă pentru afacerile în media şi pentru credibilitatea presei va fi atunci când noi jurnaliştii vom începe să fim critici, nu cu puterea sau cu opoziţia, ci întâi de toate… cu noi înşine.

Ce nu s-a spus despre Păunescu

8 November 2010

Adrian Păunescu a părăsit scena într-o obscuritate pe care nu şi-a dorit-o. Cei ce l-au văzut în repetate rânduri la televizor în postura comentatorului diluvian al realităţilor de tot felul, de la încăierările politice la izbânzile lirice ale lui Costel Busuioc, vor avea dreptul să mă contrazică. Dar apariţiile acestea arbitrare au fost doar semnul suferinţei care se instalase cu câţiva ani în urmă.

Căderea sa a început odată cu eliberarea noastră. Cu ultimul mandat iliescian şi cu recuperearea entuziasmului după dictatura mediatică a epocii Năstase. La congresul din 2005, când fostul preşedinte a pierdut poziţia de lider în faţa mai tânărului Mircea Geoană, au început să piardă din însemnătate oameni grei din vechea gardă. Lui Iliescu i-a mai rămas în partid onoarea, multora, însă, nu le-a mai rămas nimic. Cum alegerile din 2004, încă nemarcate de votul uninominal, aduseseră totuşi social democraţilor cele mai multe voturi, Adrian Păunescu avea să-şi păstreze fără griji scaunul de senator. Dar mutarea simbolică cu care partidul l-a onorat pe Iliescu, lui nu i-a adus decât decăderea.

Când în a doua parte a mandatului a început să simtă şubrezirea recunoaşterii în noile orânduieli de partid (dovadă şi ultima poezie dedicată lui Adrian Năstase), eul său creator a năvălit plin de speranţă acolo unde nu-i fusese refuzată în trecut ocazia de a reînvia Cenaclul Flacăra. Poetului i s-a explicat elegant că normele audiovizuale îi îngrădesc dreptul de a fi titular al unei emisiuni în eter, fiind ca senator într-un prozaic conflict de interese. Dar cum zelul său versificator atinsese deja sensibilităţi distinse, a izbutit să-nduplece entităţile poetice cu un rol de invitat permanent. N-am reuşit să pricep, nici după atâta amar de vreme, ce-a căutat, însă, la mine. De ce i-am picat cu tronc. M-a urmărit săptămâni în şir, mi-a promis rime alese, mi-a înduplecat amicii, mi-a înduioşat cunoscuţii, mi-a transmis cooperare şi câte şi mai cîte. Şi l-am tot refuzat. Şi-am ajuns, ca şi el, să urmez un alt destin…

Eu sunt copilul unei generaţii care-a avut neşansa să-şi trăiască tinereţile în cele mai perfide forme ale dictaturii. De aceea şi posibilă. Părinţilor noştri, regimul le-a confiscat libertatea şi le-a dăruit cu generozitate iluzii. Aşa cum i-a hrănit pe toţi cu gheare de pui, ţinându-le optimismul viguros cu succese la hectar, tot la fel le-a încurajat şi libertatea de expresie. Cenaclul lui Adrian Păunescu este cazul exemplar. Oamenii fie uită, fie sunt atât de măcinaţi la rădăcinile lor, încât nu mai au capacitate de cuprindere a esenţialului. Cenaclul Flacăra nu a fost gura de libertate, ci ventilul care-a făcut posibilă supravieţuirea dictaturii, iar Adrian Păunescu, cel care se întreţinea cu familia Ceauşescu ziua, înaintea recitărilor de seară, ştia cel mai bine. Ne-am întrebat adesea de ce n-am avut Solidaritatea. Pentru că oamenii trăiau prea intens iluzia libertăţii care venea în rime perfecte şi candide ritmuri de chitară. Iar când Păunescu slobozea pe scenă porumbei ai păcii în faţa publicului captiv în umilinţe, oamenii uitau înduioşaţi şi de cenzură, şi de lupta cu sărăcia.

Prin comportament, Păunescu a fost în spaţiul public ce a fost la scară largă Ceauşescu pentru poporul român. Îi separă major, desigur, inteligenţa şi talentul, dar comportamentul său a fost eminamente unul dictatorial. Cine i-a lăudat generozitatea, uită că ea cerea la schimb adulaţie. Cine i-a îmbrăţişat fără discernere versurile, alunecă în prosternaţie. Ca să faci dialog cu maestrul trebuia sa te pleci în faţa talentului său providenţial. Chiar şi atunci când el umplea de scuipaţi orice urmă de curaj sau entuziasm creator.

Am refuzat să-i găzduiesc revenirea, încredinţată că ceea ce promovează televiziunea devine, în lipsa oricăror repere, inevitabil, un model. Aş fi semnat cu seninătate propria condamnare la impostură şi regres. Aş fi făcut probabil carieră, iar el ar fi fost, poate, mai împăcat.

L-am mai avut episodic şi conjunctural în studio, dar aşa îl simţeam ca pe oricare altul, intra în masa flecărelilor de tot soiul. Într-o noapte, însă, mi-a vorbit despre dispariţia lui George Pruteanu. Atunci mi s-a părut perfect. Simţeam că rostul său ar putea rămâne acesta, de a vorbi despre cei ce nu mai sunt. Avea forţă, un autentic patetism care făcea clipa trecută să vibreze. Atât.

În altă zi a venit să vorbească despre actualitatea politică şi l-am auzit turnând elogii unor condamnaţi din raportul comunismului. Am îndrăznit să-mi exprim rezerve şi-atunci a izbucnit! Mi-a reproşat în faţa tuturor telepectatorilor care ne priveau la acea oră că l-am refuzat, că n-am dorit să fac emisiune cu el pentru că e un comunist şi un om al trecutului! N-aveam nici cea mai mică intenţie să-l atac şi n-am polemizat. Dar ce nu i-am spus atunci e că el nu era doar un om al trecutului, ci al unui trecut profund nociv spaţiului nostru public în care, după 18 ani, mi-aş fi dorit să avem maturitatea să identificăm în mod autentic nişte repere.

A plecat dintre noi bolnav de lipsa unei recunoaşteri pe care era convins că o merită la scară universală, strivit de propria-i lipsă de măsură. Şi ca o ironie, asemenea mortului învingător cum i s-a spus, care a zdrobit în noi puritate, sensibilităţi, curaj, bune intenţii şi, cel mai mult, libertate.

Acum, ca s-a dus în lumea celor drepţi, ştiu că va înţelege nu doar câtă poezie ne-a lăsat, dar şi câtă nedreptate ne-a făcut.

Pentru Cosmin

25 October 2010

MIREILLE MATHIEU – JE T`AIME AVEC MA PEAU

Je t’aime avec mon cœur
Je t’aime avec ma peau
Je t’aime avec ma peur
C’est vrai je t’aime trop
Je t’aime avec ma peine
Cachée au fond de moi
Je t’aime avec ma haine
Qu’un jour tu connaîtras
Je t’aime avec mon cœur
Je t’aime avec ma peau
Je t’aime avec ma peur
C’est vrai je t’aime trop
Le diable et le Bon Dieu
Peuvent dormir tranquilles
L’enfer c’est d’être deux
Et le ciel est fragile..

For A New Beginning

17 October 2010

De-a lungul anilor la Realitatea

1 October 2010

De vacanţă

22 September 2010

Câteva note despre dispariţie

19 July 2010

În generaţia mea, fantasmele suicidare au debutat odată cu lecturile din Goethe şi au culminat cu dispariţia lui Kurt Cobain, idolul tinerilor care au cunoscut libertatea de după 90. Faptul că ‘Suferinţele tânărului Werther’ au fost urmate în Germania de un val de sinucideri era pentru noi doar o consemnare de ordin literar, de aceea moartea lui Kurt a fost cea dintâi care-a invadat concret spaţiul fantasmelor cu care cochetam.

Eram la anii la care descopeream libertatea nopţilor albe, cu desfătarea fumurilor în imitaţii de alcov, delăsarea plăcută după primele guri de Napoleon, săruturile peste chitare şi, peste toate, muzica lor şi poemele noastre. Despre moarte. În cea mai recentă carte, Liiceanu spune că pe Cioran e bine să-l citeşti la maturitate, ca să poţi să-i cuprinzi sensurile, dar noi adormeam cu el sub pernă şi ziua băteam la maşină citate ca să ne jucăm apoi de-a disperarea în versuri. Ascultam Doors, Led Zep, Nirvana, Pink Floyd… Sufeream. Eram rebeli şi inocenţi. Fără griji şi… disperaţi. Libertatea de a manevra lumea, de aici şi de dincolo, devenise exerciţiul favorit al imaginaţiei noastre. Sinuciderea era provocarea supremă. O combăteam şi o apăram cu intensitate.

Dar, mai întâi, a dispărut Cobain. Apoi, în mod brutal a dispărut dintre noi Gabi, în împrejurări neclare şi în apele tulburi ale oraşului în care-şi petrecuse copilăria. Moartea prietenului nostru Gabi în anul eclipsei a fost ca o dispariţie solară, ne-a îngheţat curajul înfruntărilor cu neantul. De acum, devenise posibil şi ni se arăta chiar foarte de-aproape. Ne-am despărţit de Gabi şi cam tot atunci şi de noi, mai ales că începuserăm drumurile pe care se concretizează în societate aşa numitele proiecte de viaţă.

Am plecat de acasă, am devenit responsabili, am început să vorbim mai mult despre viaţă şi despre bucuria de a fi… Suferinţa care ne-apropie prozaic prin spitale de patul morţii ne lecuieşte, altfel, de fantasme şi libertăţi adolescentine. Cu cât ne maturizăm, cu atât frica devine mai amplă. O numim însă, prudenţă. Avem mai multă experienţă, deci suntem responsabili şi precauţi. Deşi cu fiecare pas ne-apropiem de ea, ne convine să ne vedem tot mai departe de moarte. Iar când dispare câte cineva suntem loviţi de isteria văicărelii şi ne tânguim ca nişte bocitoare. Suntem indecenţi şi groteşti în provocarea maximă a lumii noastre: suferinţa.

De fapt, lumea în care trăim nu ne cultivă niciun fel de libertate în faţa morţii. Societatea creştină după care suntem orânduiţi nu ne îngăduie alegerea, dar ne inoculează frica de moarte. Şi frica în general. Dacă regulile ar fi si întru încurajarea unei libertăţi a spiritului, sinuciderile ar fi mai puţine, moartea privită mai relaxat, iar viaţa ar fi şi ea mai senină. Captiv sensurilor acestea creştinesti, suicidul e mai degrabă un semn de inocenţă, de răzvrătire a unei sensibilităţi neînţelese şi a unei purităţi înfrânte… Nu vrei să pleci neapărat din această lume, vrei doar să-ţi recuperezi libertatea de a fi. De a fi bun, de a fi frumos, de a fi recunoscut…

Gloata de nefericiţi care condamnă gestul ignoră că noi toţi avem în datele noastre potenţialul suicidar şi că limita celor două lumi devine extrem de firavă dacă nu găsim, pe lângă factorii declanşatori ai suferinţei şi capacităţile de regenerare. Tot Liiceanu spunea că, în fond, depresia e o prăbuşire a sistemului de iluzii. Suntem fericiţi doar câtă vreme mai suntem în stare să visăm.

Mărturisesc, n-am fost o admiratoare a Mădălinei, dar n-am putut bagateliza o clipă dispariţia ei. M-a tulburat profund. Mi s-a părut un suflet care şi-a revendicat astfel dreptul la o inocenţă pe care nimeni în jur n-a mai fost în stare să i-o recunoască. Dacă e autentic, mesajul ei ultim e grăitor.

Welcome Our New Guest!

27 June 2010

Reacţii atât de severe precum ultima luare de poziţie a Ambasadorului american la Bucureşti n-am mai văzut din vremea Guvernului Năstase. Două garnituri de ambasadori au trecut de-atunci şi niciunul nu s-a mai atins de corupţie. Părea că, odată cu Michael Guest, corupţia a dispărut şi ea ca un ‘oapsete’ pisălog şi enervant. A repărut recent, ca prin farmec, în strategia de securitate naţională, cu timiditate şi suavă discreţie printre pasaje despre evaziune şi campanii de presă la comandă. Nu ne-a înfiorat, căci motorul presei nu se mai alimentează decât cu artificii. În fine, asta e altă discuţie…

Declaraţia lui Gitenstein e, însă, cu totul jenantă pentru puterea care clama furăciuni la Rafo Oneşti şi Sidex Galaţi, odinioară. Să o luăm pe îndelete… Mark Gitenstein spune un lucru în logica elementară a economiei de piaţă şi un altul pe care doar capitalismului de cumetrie îl poate descifra. Primul, parafrazez, că e o tâmpenie să măreşti taxele în vreme de recesiune, al doilea, că primeşte multe plângeri de la investitorii străini care sfârşesc într-o perpetuă expectativă. Şi nu e singurul ambasador. Care-i faza? Sunt tot mai puţini investitori străini care obţin contracte în România. Încăpăţânaţi, nevoie mare, mai au şi tupeul să dea statul în judecată. Aşa se blochează contracte, nu se repară drumuri, nu se mai ridică şcoli, copiii şi bâtrânii noştri au de suferit, vai de mine ţara se duce de râpă, oamenii se scufundă în mizerie! Cunoaşteţi placa… Clişee ca la balamuc. Deshideţi trei minute televizorul.

Problema pe care o au toţi investitorii străini nici măcar nu e şpaga. S-au învăţat şi cu asta şi decartează băieţii. Problema e că lucrurile sunt aranjate cu investitori ‘autohtoni’ (sună într-un fel, nu?), firmele, asocierile sunt special făcute pentru a se potrivi de minune caietelor de sarcini şi, cel mai important, au o nebănuită conexiune de sânge cu organizatorul licitaţiei: de la consilierul din sat, până la primarul de municipiu şi omul din cabinet. Mama, fratele, nepoata devin la comandă urmaşii destoinici ai mătuşii Tamara.

Ambasadorul face o observaţie de un atât de mare bun simţ, încât, pe bune, situaţia devine şi mai jenantă. De ce nu pot băieţii să reducă cheltuielile? Păi, cam pe cine se dea afară? Pe cei care trag sforile la licitaţii, pe cei care tac din gură, pe cei care semnează sau pe cei care duc mapele? Lucrurile astea se ştiu de la şofer şi femeia de serviciu până la consilierii juridici care primesc şi ei câte-un plic la nevoie. Ce naiba, doar ne ajutăm între noi, nu? Oameni suntem…

Cabinetul Boc, deşi numele-i atât de nud şi ingenuu, a atins culmile capitalismului de cumetrie. Băsescu îi spune clientelă. Iliescu a avut cuvinte simple şi directe, din cele pe înţelesul ‘tutulor’: măi, animalule, măi, arogantule. Puterea pedelistă a reuşit să-i rafineze sensurile, aroganţa are ştaif, cumetria e mai sofisticată. Iar sub anteriul băieţilor şcoliţi şi cu ştaif şi-au găsit adăpost şi lichele cu patru clase care măresc salariile la primării şi dau prime angajaţilor pe merit! După care, plantează inocenţi panseluţe la Mall.

Spre ruşinea celor care-şi făcuseră cândva un aliat credibill din reprezentantul Statelor Unite la Bucureşti, Mark Gitenstein le dă acum o lovitură stânjenitoare. Iar pentru noi, cei care nu mai credem în moţiuni pubere şi lătraturi juvenile, ambasadorul rămâne singura voce autentică.

Welcome, then, Our New Guest!

Primul succesor la Tronul României

14 June 2010

Astă seară, la Bucuresti, într-o ceremonie la Palatul Elisabeta, Prinţul Nicolae a primit decoraţia Nihil Sine Deo, titlul de Alteţă Regală şi a devenit oficial Principe de România. Titlul i-a fost oferit de Regele Mihai I şi a fost un dar care marchează în viaţa Principelui împlinirea vârstei de 25 de ani. A fost, în acelaşi timp, şi un dar pentru Casa Regală, Alteţa sa Nicoale devenind astfel primul moştenitor al Coroanei de sex masculin. Potrivit succesiunii, Coroana României, alături de poziţia de Şef al Familiei Regale, se transmite Principesei moştenitoare Margareta, apoi Principesei Elena, şi, mai departe, Principelui Nicoale.

Ceremonia a fost de o modestie copleşitoare. În tihna frumoasei grădini a Palatului Elisabeta, după o ploaie strălucitoare, în curtea Palatului şi-au făcut apariţia Regina Ana, Regele Mihai, Principesa Margareta şi Principele consort Radu. Şeful Onorific al Casei Majestăţii Sale a anunţat evenimentul, Regele a preluat distincţia, i-a înmânat-o Principelui, iar Principesa Margareta l-a ajutat să şi-o potrivească la rever. Apoi, Regina Ana l-a felicitat, şi-au strâns mâinile pe rând şi au invitat oaspeţii în grădină să închine acestui moment un pahar de şampanie. Momentul nu a durat mai mult decât descrierea de faţă, a fost însă intens prin emoţiile tânărului Nicoale, distincţia familiei, bucuria oaspeţilor şi entuziasmul organizatorilor. Audienţa, formată din ambasadori, prieteni ai Principelui, apropiaţi şi cunoscuţi ai Casei Regale, a fost adânc mişcată.

E uluitor câtă frumuseţe pot aduna laolaltă câteva calităţi abandonate de lumea noastră publică: modestie, discreţie, căldură, simplitate. La venerabila vârstă de 89 de ani, Regele Mihai are o distincţie a prezenţei pe care nu sangele, ci nobleţea sufletească i-o aşterne pe chip. Privirea-i radiază blând şi senin şi un aer de bunătate supremă te învăluie în preajmă-i. M-a impresionat gentileţea cu care s-a lăsat în voia bucuriei noastre de a face o fotografie împreună. Disponibilitatea aceasta curată, neprefăcută, e ceva ce nu poţi învăţa în nicio şcoală, ţine de felul onest în care ai ALES să-ţi priveşti semenii. În sensul acesta, mi s-a părut că Principele Nicoale poate fi unul dintre cei aleşi. Are deschiderea celor trăiţi în alte lumi, dar mai ales, însufleţirea şi candoarea tinereţii sale.

Nu ştim care va fi sensul Casei Regale odată cu succesiunea, dar ştim că azi s-a petrecut din dorinţa Regelui un moment simbolic: Mihai I a uns Principe primul succesor bărbat al Familiei Regale a României. Să fie ceasul bun!

După 20 de ani

15 April 2010

Fostul preşedinte Ion Iliescu a declarat la Realitatea FM că şi el l-ar fi lăsat în viaţă pe Ceauşescu, ’să poată vedea ce a rămas după el…’ Reacţia amară a lui Iliescu la replica istorică a lui Mihail Gorbaciov – că Ceauşescu a fost omorât ca un câine – arată câtă ranchiună a adunat fostul preşedinte în anii de mandat ai lui Traian Băsescu, dar mai ales frustrarea că n-a reuşit, deşi a încercat, să ne prostească două decenii. Dar, după 20 de ani, ce ironie, fostul lider sovietic vine la Bucureşti şi-i dă lui Iliescu o palmă de maestru, acolo unde acesta credea că va scrie istoria. A scris-o, până acum în felul său, cu sângele a o mie de oameni care au murit după fuga lui Ceauşescu în decembrie ‘89.

Scena este colosală. În centru – Gorbaciov, în dreapta – Emil Constantinescu şi în stânga, aşa cum l-a consacrat destinul, Ion Iliescu. Fostul lider de la Kremlin, parcă neschimbat de la căderea URSS şi cu o memorie a relevanţei remarcabilă se-ntoarce către camera în spatele căreia îl privesc milioane de români şi spune: Soţii Ceauşescu nu trebuiau împuşcaţi ca nişte animale! Iar Iliescu… încremeneşte.

Apoi, încercă să se justifice. Că nici Gorbaciov, nici alţii, spune Iliescu, nu pricep conjunctura în care ne aflam în 89, pentru că mureau oameni, iar procesul urma să curme crimele făcute după 22 decembrie pentru a împiedica structurarea unei noi puteri. De fapt, şi Iliescu, şi Gorbaciov spun indirect acelaşi lucru. Iliescu ne arată cum s-a legitimat puterea în ‘89, iar Gorbaciov condamnă tocmai această formă de legitimare. Un semn că fostul lider sovietic ştie bine ce a făcut Iliescu, deşi, cu regret o spun, fostul preşedinte continuă să ne prostească.

În ciuda ranchiunei pe care i-o poartă actualului preşedinte, Ion Iliescu are o mare şansă cu Traian Băsescu, pe care, desigur, nu o poate recunoaşte public. Să iasă din politică, aşa cum îşi doreşte, cu picioarele-nainte. Dar subliniez, din politică. Dacă această ieşire din politică se va petrece până la finalul de mandat al actualului preşedinte, Traian Băsescu va avea, la rândul său, o altă şansă, de data asta istorică. Să dea liber documentelor pentru care Mărieş face de 20 de ani greva foamei şi să-şi marcheze destinul de preşedinte cu adevărul despre revoluţie.

Până atunci, prizărim ştiri cu Gorbaciov pe care nu se mai sinchiseşte să le desluşească nimeni…

« Previous PageNext Page »