Monthly Archives: February 2011

În original, romanul se numeşte Schopenhauer Cure, ceea ce ne dă voie să vorbim despre o vindecare chiar mai mult decât despre o soluţie. Ca cititor, m-am bucurat sa fiu mai aproape de sensul original pentru că acesta este şi rostul pe care eu l-am aflat scrisului… că el trebuie să aibă capacitate de vindecare, indiferent dacă e în ficţiune, eseuri filosofice, tratate de psihoterapie sau analize editoriale. Menirea unui text e să te pună în ordine, chiar dacă te tulbură. Să-ţi dea sensuri noi, chiar dacă te goleşte de semnificaţii. Să te întregească şi atunci când te sfâşie. Dacă o scriere n-a reuşit să te clatine cumva din locul în care stai cu atâta siguranţă şi să te inspire să te reaşezi mai frumos, ea nu va fi decât o tristă irosire de timp şi cuvinte…

Sunt la a patra carte a lui Irvin D. Yalom şi nu mi-a provocat până acum nicio dezamăgire. I-am simţit tot timpul forţa din spatele cuvintelor, o extraordinară capacitate de înfrângere a distanţelor, modestia apropierii de cititor şi dispoziţia de recunoaştere a eşecurilor.

Yalom este reputat profesor de psihiatrie la Stanford, psihoterapeut de-o viaţă şi scriitor. Anul acesta va împlini 80 de ani. A scris până acum multe cărţi de specialitate şi trei romane şi mi-aş dori ca istoriile literare să-i confere un spaţiu pe măsura generozităţii sale faţă de public. Căci de-aici derivă şi forţa talentului său, dintr-o generozitate pe care doar la marile spirite o poţi întâlni. Schopenhauer Cure este ilustrarea sublimă a acestei întâlniri.

Profesorul Julius este în ultimul său an de viaţă după ce a aflat, intempestiv şi crud, la 60 de ani, că suferă de cancer. A fost ani în şir terapeutul celor care se confruntau cu moartea, inventase pentru ei soluţii miracol, îi făcuse să trăiască ultima parte mai intens decât orice altceva de-a lungul vieţii, numai în faţa morţii sale se prăbuşeşte neajutorat în neant şi angoasă. În rătăcirile sale nocturne, răscolind printre multele cazuri rezolvate şi cele câteva eşecuri, îi vine în minte numele unuia din primii săi pacienţi pentru care, îşi aminteşte, terapia nu a adus nicio vindecare. Trei ani inutili de ședințe săptămânale, confesiuni, dezvăluiri intime și încercări de ameliorare a unor simptome care-au rămas la fel de acute de la prima ședință până în ultima zi. Ca și cum eșecul acesta ar fi fost dovada că încă nu și-a încheiat socotelile cu viața, profesorul Julius se hotorăște să-și caute pacientul.

Așa începe terapia vindecătorului de suflete. Cu o aruncare în eșec și deci, într-o nouă formă de boală. Aici intervine în planul literar o expresie pe care numai un autor cu atâta știință de oameni o poate da literaturii și care ia forma povestirii în ramă. Personajul aduce în roman propria lui poveste, iar autorul o preia într-un seducător excurs biografic despre marele filosof Arthur Schopenhauer. De fapt, pacientul îi arată doctorului soluția individuală de terapie, care l-a transformat miraculos ca om și care poartă, în mod simbolic, numele filosofului. Ar fi putut fi, desigur, oricine. Lui Yalom i-a plăcut Schopenhauer, iar el a devenit metaforă.

Yalom face astfel, la 75 de ani când i-a apărut cartea, o adâncă reverență pacienților și cititorilor săi. Adeptul terapiei interactive, în care analistul însuși învață lucruri de la pacienții săi, povestindu-le despre sine temeri și frământări, profesorul de psihiatrie de la Stanford oferă în dar publicului această descifrare… că terapeutul e întotdeauna în noi, dar vindecarea apare doar ca formă de relație. Omul are în sine toate resursele să-și depășească suferințele și disperările, dar ele nu sunt activate decât relaționând, chiar dacă a relaționa poate însemna, uneori, să fii adus din nou în fața propriilor eşecuri.

De aceea, cred că Soluția Schopenhauer nici nu e o soluție ca atare, ci doar o metaforă pentru instrumentul esențial al relaționării, și anume cuvântul. El e cel care îl vindecă pe terapeut, apoi pe pacient, pe autor și, în cele din urmă, pe cititor. Pentru că a citi e, în fond, o formă de terapie.

Interviu realizat de Carmen Eberhat. Fotografii, Paul Buciută. Make-up artist, Gabriela Cheresteş. Le mulţumesc.

Filolog de formație, lucrările tale din facultate arată că ești pasionată de studiul limbii române. Ai mai făcut actorie, balet…
De ce tocmai presă?

E mai mult decât presă. Televiziunea e un loc al diversităţii, prin natura şi nevoile ei. Dacă n-ar avea regizori, scenarişti, stilişti, make-up artişti, actori, sociologi, economişti, n-ar putea construi frumos şi cu sens. Un jurnalist de televiziune devine şi fără să vrea un mic actor. Altfel, cum să vorbeşti cu o cameră de filmat ca şi cum acolo ar fi lumea-ntreagă, dacă n-ai juca un rol, dacă nu ţi-ai asuma postura unei reprezentaţii? Şi-apoi televiziunea e nu doar imagine, mai e şi text. Mie mi-au fost dragi cuvintele, m-am jucat cu ele, iar studiile din facultate s-au axat pe limbajul presei pentru că aici am remarcat o extraordinară bogăţie şi putere de regenerare a cuvintelor.

Cum ai ajuns să lucrezi în presă?

Prin prieteni. M-a îndrumat un prieten care avea o cunoştinţă la radio unde era nevoie de o voce bună şi am fost să dau o probă. Şansa mea a fost că birourile erau comune cu cele ale BBC şi am ajuns să dau probă chiar în studioul lor de la Bucureşti. Am trecut testul foarte bine, numai că, redactorul şef al radioului, Uniplus se chema pe vremea aceea, mi-a transmis să nu mai vin, că n-am experienţă pentru ştiri. Vechea poveste… Tot cei de la BBC m-au salvat. Ei m-au învăţat ce e o ştire, cum se construieşte, cu ce fel de limbaj, cum se ierahizează subiectele. În câteva luni eram deja în direct, am prins şi frământările electorale din 2000 cu retragerea lui Emil Constantinescu şi desemnarea lui Mugur Isărescu. Când lumea a avut de ales între Iliescu şi Vadim, eu n-am mai fost la vot, că n-aveam buletin de Bucureşti…

Ai lucrat 6 ani la Realitatea. Cum te-ai înțeles cu oamenii de acolo. Ce anume te-a făcut să părăsești acest post?

M-am integrat foarte bine în echipa construită de Sergiu Toader, cel care a manageriat proiectul începând din vara lui 2004. El a schimbat radical structura redacţiei, a păstrat doar oamenii buni, care voiau să facă jurnalism şi a completat echipa cu profesionişti, cu oameni talentaţi şi spirite vii. A pus pe roate cel mai eficient mecanism de transmitere a ştirilor şi a dat credibilitate unui brand care s-a păstrat mult timp cel mai puternic pe piaţă. Toate marile noastre nume, de la intelectuali precum Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu, până la comentatori de excepţie precum Emil Hurezeanu şi-au găsit loc în grila Realităţii. Din păcate, timpul nu s-a dovedit un aliat şi puţin mai seamănă azi cu ce era acel proiect. Am plecat atunci când am constatat că nu mai am ce să dau, că sunt foarte departe de ceea ce simt că pot să fac, când această ruptură a ajuns să-mi afecteze sănătatea şi mă recunoşteam tot mai puţin. N-a fost uşor să mă despart de nişte oameni foarte buni după ani întregi pe care i-am trăit ca-ntr-o familie. Dar era singura soluţie pentru mine.

Mai ești pasionată de actorie? Ce alte pasiuni mai ai?

Actoria e ca prima dragoste. N-o uiţi şi cauţi să fii la fel de pur în felul de a iubi. Mă duc cu drag la teatru, sunt fascinată de talentul unor oameni precum Olga Tudorache, Oana Pellea, Victor Rebengiuc. Apreciez proiectul lui George Ivaşcu de la Teatrul Metropolis, unde am văzut multe piese reuşite şi mă uit cu interes la toate filmele româneşti ale regizorilor din noua generaţie. Altfel, îmi place să citesc şi uneori scriu pe blog, împărtăşind din călătorii, trăiri, experienţe.

Cum îți ocupi timpul liber?

Am grijă de ai mei, de Cosmin, soţul meu, şi de copiii lui. Gătesc pentru că asta îi face foarte bucuroşi pe toţi, mai ales când descoperă ceva nou, mergem la cumpărături împreună, ieşim în vizite la bunici, ne ducem la cinema, calătorim – la Barcelona cel mai des. Anul trecut am văzut toate marile concerte de la Bucureşti, ACDC, Cranberries, Eric Clapton, Gotan Project şi concertul Leonard Cohen de la Gent, din Belgia.

Ce anume vei face la 10Tv și cum va fi emisiunea nouă?

Voi face ceea ce am învăţat vreme de 10 ani. Ştiri. Dar vom da oamenilor ştiri despre ei, nu despre cei care cred că ştiu mai bine ce ar putea să li se întâmple oamenilor. Nu ştiu dacă aţi observat dar, deşi invocată din ce în ce mai des, România este o ţară din ce în ce mai puţin prezentată la ştiri. Publicul ia notă de ce mai face preşedintele, de ce nu face guvernul, de ce mai învârte opoziţia. Dar ce se întâmplă în ţară, acolo unde politicienii nu ajung decât în campanie electorală, se aude tot mai rar. România e doar un subiect de discurs patriotard al politicienilor care nu se mişcă din birouri. Noi vrem să dăm cât mai multă informaţie locală, să valorificăm jurnalişti din ţară care cunosc problemele comunităţilor şi pot să le transmită într-un fel în care ele să fie primite cu interes şi să-şi găsească sensul deopotrivă la Focşani, Bistriţa, Alba sau Bucureşti. Vrem să vorbim chiar despre ce se întâmplă, nu despre ceea ce s-ar putea întâmpla. Să dăm mai multă informaţie şi mai puţină opinie.

Vor fi diferențe față de ceea ce ai făcut până acum?

Diferenţa va fi că mă voi ocupa de un singur produs, pe care mă voi strădui să-l fac cât mai bine. Şi, poate, în această perioadă artificial tensionată în multe locuri, voi munci cu drag într-o atmosferă mai relaxată.

Ești din Focșani. Faci parte dintr-o familie mare, mică? Ce anume ți-a rămas în suflet legat de orașul natal și nu găsești în București?

Sunt al doilea copil, născută la o distanţă de un an şi câteva luni de fratele meu, Florin, acum stabilit la Bruxelles. Ca frate mai mare, el m-a tot avut în grijă, am stat unul pe lângă altul. Am făcut acelaşi liceu, am venit la facultate amândoi în Bucureşti, m-a pus în legătură cu acel prieten care mi-a deschis drumul spre radio, m-a ajutat, apoi, să-mi cumpăr o căsuţă. Acum, mă mai invită pe la Bruxelles, unde mă plimbă şi mă duce la concerte. Din Focşani, mi-au rămas foarte dragi profesorii de liceu. Colegiul Unirea e o emblemă pe care o port cu bucurie şi mă simt privilegiată că am avut aşa dascăli buni. În Bucureşti, oamenii buni stau ascunşi, trebuie să-i cauţi îndelung.

Ce cărți citești și cât de des?

Pentru mine, a citi nu e un hobby, e un fel de a-mi construi viaţa. Citesc pentru că aşa trăiesc cel mai liber şi mai frumos, printre cuvinte. Dacă mă culc într-o seară fără să citesc, adorm greu, e ca şi cum aş fi uitat să respir o vreme. Îmi place mult Milan Kundera, iar de la noi pe Andrei Pleşu îl savurez oricând. Anul acesta l-am descoperit pe Irvin D. Yalom, profesor de psihiatrie la Stanford, care are un condei pentru literatură excelent. Cartea preferată rămâne Cronica unei morţi anunţate, a lui Gabriel Garcia Marquez.

Practici sport?

Obişnuiam să merg la o sală de sport din apropiere, dar am renunţat pentru că mi se părea că lipseşte ceea ce ar trebui să fie cel mai specific sportului. Destinderea. Lumea venea încordată, obsedată de condiţia fizică şi de dorinţa de a demonstra că arată cât mai bine. Eu am făcut balet în adolescenţă şi cred că mişcarea trebuie practicată cu relaxare şi bucurie. De aceea, am preferat să înlocuiesc sala de sport cu gimnastica de acasă şi instructorii de pe net care nu-mi schimbă niciodată muzica. Iar când e timp frumos, ieşim cu toţii la plimbare cu bicicleta.

Ce anume te motivează (iîn viață, în general)?

Libertatea. Nu pot face nimic bun, decât pe termen foarte limitat, dacă nu mă simt liberă. Stilistic, asociez zborul ideii de libertate. Îmi place să prind aripi. Mi se întâmplă când citesc, când scriu, când iubesc. Soţul meu mi-a dăruit câteva zboruri de neuitat, cu parapanta, cu parasailingul, iar anul acesta, de ziua mea, cu balonul.

Ce nu suporți la oameni?

Să mintă. În rest, pot duce multe. Cu lipsa de sinceritate, cu minciuna prin omisiune, nu prea mă descurc.

Dacă ar fi să schimbi ceva în viața ta, ce ar fi?

Mi-aş dori o sănătate mai puţin fragilă.

Te gândești la un copil? De câți ani ești căsătorită?

Sunt împreună cu soţul meu, Cosmin, de trei ani. Ne-am cunoscut în 2005, ne-am apropiat în 2007 şi ne-am căsătorit acum doi ani, la Barcelona. Îmi doresc un copil, dar orice suflet vine pe lume atunci când simte că e cel mai potrivit moment pentru el.

Ai avut vreodată un model care să te inspire?

Mama, prin bunătatea ei. Din spaţiul public îmi plac prinţesa Marina Sturdza şi Marie-Rose Mociorniţă.

Ce visezi (dorești) să ți se întâmple în următorii trei ani?

Nu-mi mai fac planuri pe ani, dar mă visez la un moment dat într-o casă mare, cu o familie veselă, cu doi căţei şi o pisică, mirosind din bucătărie peste tot a scorţişoară.

Cât de mult crezi în dragoste?

Acum, cred cel mai mult în soţul meu, Cosmin. Fără el, mi-ar fi pustiu.

Ai mulți prieteni?

Am câţiva. Dar aceşti câţiva sunt cei mai buni.