Home » Uncategorized » Pentru L.

Pentru L.

Care e miracolul prin care mai poate face bine un om pentru care binele a purtat în viață sensuri greu de dus pentru majoritatea dintre noi? Ce fel de încarnare a ființei e aceea care mai poate idealiza viața după ce ea a fost atât de cinică, încât să-i arate în mugurii întrupării chipurile ei cele mai sluțite? Care e încrederea pe care o mai poate arăta omenilor când, din specia lor, cei în care și-a lăsat nădejdea cea mai mare i-au sugrumat avântul și i-au turnat aripile în ghips? Pentru L., felul în care noi dăm sens reperelor de viață s-a schimbat fundamental acum 20 de ani. Avea 16 ani și făcuse o banală pneumonie…

Dacă aș aduna oamenii care eram atunci în a clasa a X-a E, aș începe cu ea. Se așezase în fața tuturor, la fereastră. Cu părul ei închis, disciplinat, nostalgic, pielea translucidă, prevestitoare de melancolii, cu zâmbetul pătrunzător lucind din mijlocul unor iriși adânci, care te priveau mereu în ecou. De fapt, la ea, totul avea ecou. Întâmplările pe care i le spuneam, cărțile pe care le citea sau lucrurile pe care le afla ca și noi, în clasă, totul se rostogolea undeva înăuntru, se lovea de cord ca de un clopot uriaș și se-ntorcea pulsând în afară în exclamații de o rară acuratețe a sunetelor. Ochii ei mari și negri, despre care am aflat de curând că au fost în copilărie albaștri, nu voiau să ascundă nimic. Revărsau, în efuziuni ale vocii ei de cristal, reacțiile cele mai autentice. Nu era candoare, ci un fel de a empatiza cu lumea pe care cei mai mulți dintre noi nu-l căpătăm într-o viață. O putere de deslușire a lucrurilor care îmbogățește sensurile ca în poezie. O sensibilitate pe care inteligența n-o poate cultiva, dar dacă o însoțește îi poate arăta vieții formele ei de sublim. Și-atunci, cum ar fi putut viața să-i joace feste unui astfel de om?

Acum, când scriu, mă întreb dacă nu tocmai această capacitate neobișnuită de a rezona cu împrejurul și a-i reda notele cele mai înalte, ca în muzica sferelor, a fost motivul pentru care destinul ei s-a blocat. N-a știut să-i susțină ritmul, să-i conțină ecoul și… s-a blocat.

Un doctor care azi ar fi condamnat pentru malpraxis i-a prescris atunci pentru pneumonie o doză inadecvată de cortizon. Trupul fraged s-a umflat peste puterile oaselor și în scurt timp nu s-a mai putut mișca. O vertebră i s-a deplasat la una din încercările de a-și înfrânge neputința și traiectoria zborului ei drept și lin s-a schimbat pentru totdeauna. N-a mai venit la școală, n-a mai ieșit din casă. A lăsat în prima bancă un gol tot mai adânc în care a răzbătut mult timp ecoul îngrijorărilor noastre de adolescenți: ‘De ce nu mai vine L.?’

Zilele de tratament au devenit luni și anii care s-au scurs până la sfârșitul școlii au mai adus-o foarte puțin alături de noi, în clasă. Mă tulbură și azi momentele în care îi treceam pragul împreună cu Bogdana și-i aduceam la pat caietele de școală ca să-i spunem ce ni s-a mai predat între timp. Eforturile ei de a-și învinge trupul, pe care inepția unui doctor i-l țintuise când ar fi trebuit să-l lase să zboare, sunt supraomenești: a terminat școala, a luat bacalaureatul, a urmat apoi o facultate, a continuat studiile postuniversitare, iar de curând și-a luat doctoratul.

L. e azi cadru universitar și doar pasul ei extrem de atent mai poartă semnul suferinței de altă dată. A colindat un pic lumea, s-a îndrăgostit de Viena, poate pentru că acolo viața merge și în pași de dans, și-a coafat părul ca Audrey Hepburn, ar putea să predea oricând lecții și despre filme și despre muzică, și-a cultivat gustul pentru teatru, știe să îngrijească florile și printre multe lucruri pe care le considerăm în viață firești, a știut să-și înfrunte destinul cu același fermecător surâs din adolescență.

În ultimele luni am vorbit rar, era plină de proiecte, planuri mari și bucuria imensă că și-a găsit jumătatea. Și totuși, cerând parcă o ultimă dovadă a puterii ei supraomenești de a răsfrânge în ecou nevoi pe care să le vindece, destinul i-a pus brusc la încercare și omul de lângă ea. Suferința i-a fost și mai adâncă. Dar vindecarea a venit repede, a fost un miracol chiar pentru medici. Eu știu, însă, cunoscând-o pe ea, că doar în preajma unui om care a reconfigurat binele din suferințe imposibile, pot exista asemenea miracole.

Pentru ea, faptul că poate ajunge acum la altar cu omul pe care l-a ales e un dar dumnezeiesc. Pentru mine, e expresia acelei umanități de care vorbea Gabriel Liiceanu când spunea că omenirea n-a atins-o încă: forma cea mai înaltă a ființei pentru care omul a fost creat. Sunt printre noi exemplare puține care ne îndreptățesc să credem că sublimul acesta există, oricât de potrivnic ar fi destinul pământesc. Pentru mine L. este expresia acestui sublim, în jurul căruia se pot produce miracole.

La mulți ani, L.! Să fiți fericiți!

Uncategorized

One Comments to “Pentru L.”

  1. florin-flaviu

    Intotdeauna cand iti citesc articolele apare o raza de soare atat la propriu cat si la figurat. Frumos !!

Leave a Reply

(required)

(required)