Soluţia Schopenhauer
În original, romanul se numeşte Schopenhauer Cure, ceea ce ne dă voie să vorbim despre o vindecare chiar mai mult decât despre o soluţie. Ca cititor, m-am bucurat sa fiu mai aproape de sensul original pentru că acesta este şi rostul pe care eu l-am aflat scrisului… că el trebuie să aibă capacitate de vindecare, indiferent dacă e în ficţiune, eseuri filosofice, tratate de psihoterapie sau analize editoriale. Menirea unui text e să te pună în ordine, chiar dacă te tulbură. Să-ţi dea sensuri noi, chiar dacă te goleşte de semnificaţii. Să te întregească şi atunci când te sfâşie. Dacă o scriere n-a reuşit să te clatine cumva din locul în care stai cu atâta siguranţă şi să te inspire să te reaşezi mai frumos, ea nu va fi decât o tristă irosire de timp şi cuvinte…
Sunt la a patra carte a lui Irvin D. Yalom şi nu mi-a provocat până acum nicio dezamăgire. I-am simţit tot timpul forţa din spatele cuvintelor, o extraordinară capacitate de înfrângere a distanţelor, modestia apropierii de cititor şi dispoziţia de recunoaştere a eşecurilor.
Yalom este reputat profesor de psihiatrie la Stanford, psihoterapeut de-o viaţă şi scriitor. Anul acesta va împlini 80 de ani. A scris până acum multe cărţi de specialitate şi trei romane şi mi-aş dori ca istoriile literare să-i confere un spaţiu pe măsura generozităţii sale faţă de public. Căci de-aici derivă şi forţa talentului său, dintr-o generozitate pe care doar la marile spirite o poţi întâlni. Schopenhauer Cure este ilustrarea sublimă a acestei întâlniri.
Profesorul Julius este în ultimul său an de viaţă după ce a aflat, intempestiv şi crud, la 60 de ani, că suferă de cancer. A fost ani în şir terapeutul celor care se confruntau cu moartea, inventase pentru ei soluţii miracol, îi făcuse să trăiască ultima parte mai intens decât orice altceva de-a lungul vieţii, numai în faţa morţii sale se prăbuşeşte neajutorat în neant şi angoasă. În rătăcirile sale nocturne, răscolind printre multele cazuri rezolvate şi cele câteva eşecuri, îi vine în minte numele unuia din primii săi pacienţi pentru care, îşi aminteşte, terapia nu a adus nicio vindecare. Trei ani inutili de ședințe săptămânale, confesiuni, dezvăluiri intime și încercări de ameliorare a unor simptome care-au rămas la fel de acute de la prima ședință până în ultima zi. Ca și cum eșecul acesta ar fi fost dovada că încă nu și-a încheiat socotelile cu viața, profesorul Julius se hotorăște să-și caute pacientul.
Așa începe terapia vindecătorului de suflete. Cu o aruncare în eșec și deci, într-o nouă formă de boală. Aici intervine în planul literar o expresie pe care numai un autor cu atâta știință de oameni o poate da literaturii și care ia forma povestirii în ramă. Personajul aduce în roman propria lui poveste, iar autorul o preia într-un seducător excurs biografic despre marele filosof Arthur Schopenhauer. De fapt, pacientul îi arată doctorului soluția individuală de terapie, care l-a transformat miraculos ca om și care poartă, în mod simbolic, numele filosofului. Ar fi putut fi, desigur, oricine. Lui Yalom i-a plăcut Schopenhauer, iar el a devenit metaforă.
Yalom face astfel, la 75 de ani când i-a apărut cartea, o adâncă reverență pacienților și cititorilor săi. Adeptul terapiei interactive, în care analistul însuși învață lucruri de la pacienții săi, povestindu-le despre sine temeri și frământări, profesorul de psihiatrie de la Stanford oferă în dar publicului această descifrare… că terapeutul e întotdeauna în noi, dar vindecarea apare doar ca formă de relație. Omul are în sine toate resursele să-și depășească suferințele și disperările, dar ele nu sunt activate decât relaționând, chiar dacă a relaționa poate însemna, uneori, să fii adus din nou în fața propriilor eşecuri.
De aceea, cred că Soluția Schopenhauer nici nu e o soluție ca atare, ci doar o metaforă pentru instrumentul esențial al relaționării, și anume cuvântul. El e cel care îl vindecă pe terapeut, apoi pe pacient, pe autor și, în cele din urmă, pe cititor. Pentru că a citi e, în fond, o formă de terapie.
