Femei pe care le admir
Chipuri angelice, seducătoare, prezențe pline de farmec, de o nebănuită candoare, profiluri sculptate, forme senzuale, suflete generoase, minți sclipitoare, adevărate zeițe și personaje de roman. Am întâlnit multe femei minunate de-a lungul vremii, dar în ciuda unei frumuseți care le-ar fi putut da atributul desăvârșirii, multe au căpătat în spațiul public contururi nefirești, figuri dramatice, profiluri ridicole și aure triste. Nu pentru că scena publică are un fel aparte de a descifra chipurile, scoțând în evidență cele mai neașteptate trăsături, ci pentru că nu oferă niciun reper și nicio măsură a desfășurării gesturilor. În această privință, spațiul public e foarte înșelător.
Așa au ieșit la iveală exagerările, frustrările, meschinăriile, încrâncenările, care au făcut din femei plăcute, sensibile, fermecătoare, niște creaturi când vulgare sau anoste, când hidoase și isterice. Ce se întâmplă? Îmi pare că miezul acestei lipse de măsură a manifestărilor are mai degrabă legătură cu spațiul privat, nu cu o competiție a femeilor în spațiul public.
În spațiul său intim, al feminității pure, femeia se prețuiește foarte puțin. Am moștenit credința că, fiind dăruită să poarte în pântece specia, femeia e și predestinată suferinței, iar ca să-și depășească această condiție ar trebui să fie capabilă să-și înfrângă sensibilitățile, să devină puternică și să se ia la întrecere cu masculii. Egalitatea nu e, astfel, dată de măsura cu care îți faci distinctă propria feminitate, ci e rezultatul unei bătălii organizate împotriva bărbaților. Convingerea inechității e, în fapt, gena urâțirii din spațiul public. În loc să-și cultive datele feminității și cu ele să cucerească în mod natural zona publică, multe din femeile cu potențial își dezvoltă masculinitatea. Învață să fie puternice, competitive, să ridice tonul, să se înfurie, să urle la adversari, să bată cu pumnii în masă, să amenințe, să ironizeze, să facă glume de bazar. Pot să ghicesc că multe din manifestările acestea, înainte de a invada spațiul public, sunt exersate bine acasă în relația cu masculii din jurul lor. La polul opus, sunt femeile care cresc în exces reperele fertilității, dezvelind artificii și epuizând în vulgarități frumusețea speciei.
Îmi place să cred că femeia trebuie să fie în spațiul public, ca și în casa ei, un model de echilibru. În discurs, în tonuri, în ținută, purtări și atitudine. Întruparea unei creaturi de care nu te poți desprinde, care-ți confiscă îndoielile, spaimele, încrâncenările, ți le dizolvă, îți reașează calitățile și, într-un fel, te recompune. Am cunoscut astfel de femei sau doar am avut prilejul să le admir la televizor, dar fiecare apariție a lor a fost un regal de impecabilă purtare. Aceste figuri au frumusțea neștirbită de vârstă, păstrează o senzualitate a vorbelor calde, o strălucire a ideilor simple, primordiale și formele voluptoase ale generozității providențiale. Pentru mine, ele fac din fiecare zi a anului o zi dedicată femeii:
Marina Sturdza, o distincție rarisimă și o frumusețe a vârstei neverosimilă; o prințesă în sensul autentic al termenului; Marie Rose Mociorniță, chipul angelic al feminității și o îmbinare seducătoare de copil, femeie matură și adolescentă; Ioana Pârvulescu, un farmec din altă epocă, desăvârșit în scris cu deplină generozitate; Oana Pellea, un spirit care s-a întrupat doar pentru ca talentul să-i traverseze porii; Olga Tudorache, o zeiță a teatrului pentru care pământenii n-au încă suficiente ofrande; Eugenia Vodă, singura femeie de televiziune pentru care cuvântul profesionist e neîncăpător; Mona Muscă, cea mai mare doamnă a politicii românești și, cu voia dumneavoastră, MAMA, întruparea fără limite a bunătății pe lumea asta.
Îi dedic aceste rânduri ei, cel mai iubit cititor al meu.
