De ce mă duc la referendum
Am decis să merg la referendum. Ca alegător, nu-mi poate nimeni impune neprezentarea. Cu atât mai puțin PDL. Am pledat întotdeauna pentru implicare și atitudine responsabilă, dar mai presus de actul civic sau de simpatia față de un candidat, a stat dorința de a nu-mi fi furat votul prin neparticipare. Un vot neexprimat e mai ușor de fraudat decât unul exercitat. Acum nu mă mână nici responsabilitatea civică, nici vreo simpatie față de artizanii scrutinului. Am depășit etapa emoţională, am renunțat de mult la iluzii. Ceva mult mai primar și mai comun speciei mă determină. Și anume, frica.
Mi-e teamă că țara mea a ajuns într-o fază debilă. Că locul cetățeanului turmentat a fost luat de politicianul debil, care nu știe nici ce vorbește, nici în ce limbă. Am avut în ultimele zile exemple înfricoșătoare, de manifestări schizoide, adevărate patologii în care labilitatea s-a așezat confortabil lângă demență și mitomanie. Pentru mine, un politician care nu-și ține promisiunile electorale se înscrie în lista lungă a demagogilor de duzină. Dar un om de stat care minte cotidian cu ușurința cu care clipește, apoi se duce și schimbă legi și atribuții fundamentale ale instituțiilor menite să apere legile, mi se pare un pericol mai mare ca lovitura de stat. Pentru că o lovitură poate schimba la un moment dat polii de putere, dar minciuna e cea mai perversă formă de violență asupra conștiințelor. Nu ai cum să te raportezi la ea. Nici ca om, nici ca alegător. Cetățenii unei țări în care minciuna ajunge o formă de putere cad sigur și rapid victime, indiferent pentru cine optează la urne.
Mărturisesc că am avut un șoc când am văzut că interviul din El Pais este în limba română. Premierul tocmai declarase cu nonșalanța poliglotului care se poate descurca oricând în orice limbă, că interviul a fost dat în engleză. Nu te-ai gândi, în mod firesc, că o asemenea afirmație nu e acoperită de adevăr, și totuși înregistrarea publicată apoi demonstrează că inclusiv El Pais se străduiește să-i vorbească premierului pe limba lui. Cum poți să rămâi altfel decât halucinat?! Pe lângă asemenea abordări primitive, mă gândesc, plagiatul e un adevărat doctorat în minciună!
De la exemplul El Pais până la perla coroanei, plagiatul, se poate scrie un întreg tratat despre fente, închipuiri, manevre la derută, vicleșuguri, gogoși, plăsmuiri, grosolănii și manipulări. În istoria recentă a loviturii de palat, ele încep cu reprezentarea la Bruxelles. De trei zile în funcție Victor Ponta voia să reprezinte patria. E ca și cum un sportiv, care n-a apucat să aibă vreun rezultat în plan intern, ține morțiș să meargă la Olimpiadă. Dar nu fățărnicia, demascată apoi de propriile-i acte și relații cu Bruxelles-ul, domină exemplul, ci dezechilibrul gesturilor. Primul, în raport cu instituția care urma să decidă speța, și anume Curtea Constituțională. S-a dus, în zori, la CCR, cu aere de respect suveran, iar când magistrații s-au pronunțat, nu le-a mai respectat nici autoritatea, nici verdictul. Al doilea, în raport cu oficialii europeni, către care a pretins că merge din proprie inițiativă pentru a le explica situația, (deși fusese chemat) iar când raportul lor a fost dur și plin de avertismente, a transmis că nu Bruxelles-ul face legile la noi. Ba chiar, Doamnei Reding i-a spus explicit că ‘habar n-are ce vorbește’.
Ce denotă un comportament în care gesturile sunt nu doar lipsite de consistență, ci și incoerente? Mie răspunsul mi se pare înfricoșător. Niciun om lucid nu se poate raporta la așa ceva. Ce a pățit recent un ziarist care a pus la Guvern întrebarea nepotrivită e doar începutul. Dar nu de epurarea politică mă tem, a avut grijă Năstase să ne pună la curent cu ea.
Mi-e frică de această formă parșivă de exterminare a conștiințelor prin care masele sunt prostite sistematic de mincinoși cu funcții în stat. Am un exemplu foarte trist, pentru că mi-e apropiat, de dezastru social consolidat pe minciună. În orașul părinților mei, se taie apa calda mai rău ca-n vremea comuniștilor, iar toată iarna a fost frig în case ca afară pentru că autoritățile locale n-au plătit facturile. În schimb, au ținut concerte și festivaluri la care au mobilizat lumea să-i voteze cu ieftine populisme despre pensii.
De aceea, duminică mă duc la referendum. De teama furtului și de frica minciunii. Mă duc foarte aproape de închiderea urnelor și mă prezint, fără să mă înregistrez, cât pentru a mă asigura că nu a votat altcineva în locul meu. NU dau cu subsemnatul, NU votez. Verific lista, apoi, mă retrag, sperând, ca și în 2009 că, într-un fel sau altul, ce urmează votului ne va aduce un pic mai aproape de adevăr.
