Expoziția de fluturi
Suntem în Seattle la Expoziția de Fluturi Exotici din Muzeul de Științe Naturale. Un băiețel, nu mai mare de trei ani, care părăsește expoziția împreună cu părinții, fiind foarte concentrat să se scuture ca să nu iasă din încăpere cu vreun fluturaș pe hăinuțe, se oprește în prag și se uită mirat înspre ai lui:
Is it OK…, îi întreabă, is it…? Is… Is it OK if…? Puștiul repetă întrebarea de câteva ori și nu apucă măcar o dată să o ducă la capăt căci se blochează tot timpul la OK. Toată lumea în jur râde înțelegător, dar el, contrariat, încă așteaptă un răspuns…
Ce ar fi vrut micul explorator să afle dacă e OK nu știu până azi, dar am înțeles cu timpul că relevant pentru comportamentul uman încă din perioada infantilă nu e deloc CE anume e OK, ci faptul că e OK.
Formula aceasta americană care s-a împământenit în vocabularul nostru și care exprimă un fel de BINE autohton e miezul unei teorii a personalității care a revoluționat psihanaliza acum mai bine de o jumătate de secol, dar care a rămas, din păcate, cvasinecunoscută lumii contemporane de la noi și de aiurea. Din acest motiv, majoritatea părinților încă își bat copiii ca formă superioară de educație, îi tratează ca pe niște retarzi incapabili să judece lumea la justa valoare, le vorbesc într-o păsărească din care lipsesc sunetele cele mai importante pentru cuceririle lingvistice ale copiilor (Țe fați, bebe? Pațe ție zucălia?), iar educația în general este o permanentă luptă a adultului cu propriul copil pe care încearcă să-l domesticească, tratându-l ca pe o ființă cu multiple handicapuri. Pentru că premisa de la care a pornit educația de secole a copilului este că, fiind mic și având nevoie de ajutorul unui adult, copilul NU este OK. NU este OK pentru că nu poate vorbi, NU este OK pentru că nu poate merge, NU este OK pentru că nu poate mânca singur, șamd. Prin raportarea la adult, aproape nimic din ce face copilul NU este OK.
Partea cu adevărat nefericită a acestei abordări în educație este că mintea omului e capabilă să înregistreze tot începând cu vârsta de aproximativ șase luni. Fără să poată păstra amintiri în formă recognoscibilă adultului, creierul bebelușului înregistrează tipare de reacție. Un trup agresat în copilăria mică va evolua înspre un adult cu un comportament agresiv. Analiza tranzacțională demitizează astfel o teorie confortabilă umanității, relevând că nu există, de pildă, o genă a criminalității. Cu alte cuvinte, nu există om care să se nască criminal. Dar există copii care devin ucigași, violatori, tâlhari, tocmai pentru că în copilăria mică au fost abuzați. (Fac o paranteză aici pentru a aminti filmul lui Michael Haneke, Das Weisse Band care spune poveștile dramatice ale copiilor antebelici ce au făcut, ca adulți, posibilă Germania nazistă. De altfel, chiar inițiatorul acestei perspective psihanalitice, Eric Berne, afirmă, în cartea de popularizare a teoriei sale Ce spui după Bună ziua, că, nu e deloc flatant, dar destinele omenirii sunt conduse de copii nu mai mari de 2-3 ani… Acolo unde ni se opresc setările comportamentale majore)
Cum se justifică abordarea? Perioada evolutivă de la care creierul începe să se organizeze (după vârsta de 3 luni) până în jurul vârstei de 2 ani reprezintă un contact prim și definitoriu al ființei cu lumea. Tot ce înregistrează mintea omenească în această etapă a dezvoltării sale este luat ca atare și transformat în setări. Dacă, să spunem, copilul primește sistematic informația că nu e OK să dea jucăriile pe jos, să se murdărească în timp ce mănâncă, să se ducă într-un loc unde există riscul să se împiedice, șamd copilul va ajunge să înregistreze despre sine sentimentul că, în vreme ce oamenii mari, care îi pun interdicții, sunt OK, EL, copilul, NU e OK. Chiar și cei care pot povesti că au avut o copilărie fericită, afirmă Berne, tot în această paradigmă au crescut: EU NU sunt OK. Pe măsură, însă, ce ființa evoluează, copilul învață să meargă, să se descurce singur, își extinde universul cunoașterii, începe să discearnă el însuși lumea din jur, ca atare paradigma se poate schimba. Ideal din punctul de vedere al evoluției psihice este ca orice ființă să se poziționeze în paradigma Ceilalți/Ei sunt OK, dar!!! și EU sunt OK. Așa arată o minte sănătoasă. Un om echilibrat pornește, deci, de la premisa că toată lumea e OK.
Cum amprenta parentală e, însă, foarte puternică, iar educația de secole e axată pe interdicții, nu pe încurajări, extrem de puțini oameni evoluează ca adulți înspre această paradigmă. Majoritatea rămân în cele mai multe tranzacții ale vieții loc cu sentimentul că nu sunt OK comparativ cu ceilalți. Nu sunt și nici nu au suficient cât au ceilalți.
Să luăm un alt exemplu: Un copil al cărui tată bea și este agresiv descoperă că ceilalți părinți nici nu beau, nici nu sunt agresivi, astfel că paradigma lui se schimbă treptat din Eu NU sunt OK în Eu SUNT OK (pentru că nu beau), dar EL (părintele) NU e OK. Copiii cu adevărat traumatizați de abuzurile unui părinte agresiv (ori tutore, frate mai mare, etc) ajung să extrapoleze sentimentul non-OK asupra tuturor celorlalți, considerând că toți ceilalți sunt răi. Iar dacă sunt răi, trebuie să dispară. Așa se formează criminalii. O altă teză care mi se pare că se susține din această perspectivă este aceea că un individ care devine violator în mod cert a fost supus unei forme de abuz sexual în copilărie.
Dar poziționarea cea mai dramatică a copilului, cu grave dezechilibre asupra vieții de adult este aceea că NIMENI nu e OK. Aceasta este, spune Berne, paradigma sinucigașilor. Poate că unii nu se sinucid niciodată, dar veșnica lor tentație va fi să părăsească o lume în care nici ei, nici ceilalți nu sunt OK… Prin nevroze sau alte manifestări psihice, ei vor căuta permament o formă de abandon.
Bun, dar dacă paradigma de viață ne-a fost stabilită prin părinți încă de la vârsta de 2-3 ani, cum facem să o schimbăm? Eric Berne, împreună cu discipolul său, Thomas A. Harris, recomandă în mod firesc, terapia. Dar ceea ce mi s-a părut salutar din perspectiva lor este că recunosc și iubirea ca fiind o formă de terapie. Ai șanse să fii salvat, atunci când ești iubit. Când, însă, mama și tata spun că se iubesc, dar își articulează copilul, în mod cert dragostea nici pe ei nu i-a vindecat de traumele infantile, nici pe copil nu-l va salva de setări agresive ale părinților.
De aceea cred că analiza tranzacțională a personalității umane va fi cu adevărat revoluționară abia atunci când cei care sunt pe cale să devină părinți vor parcurge ei înșiși o etapă de inițiere analitică, fie prin lectură, fie prin terapie ori cursuri în școli. Spun asta pentru că mi s-ar părea cu adevărat util să existe în școli, pe lângă cursurile obligatorii de religie, unde copiilor li se predă frica de pedeapsa divină (o subtilă formă de agresiune asupra minților în formare), să existe și noțiuni introductive despre personalitate, aduse la zi, cu descoperiri din ultimele decenii. Pedagogia ar evolua substanțial și, odată cu ea, noi ca ființe raționale…
Un fluture e ca mintea castă a unui copil. Trebuie să ai grijă, ca într-o expoziție cu exemplare rare, ca fiecare să supraviețuiască cât mai mult.
