Gala Gopo

Victor Rebengiuc a primit astă seară premiul pentru cel mai bun actor într-un rol principal la Gala Premiilor Gopo, ediția a V-a. A fost unicul moment al serii in care sala s-a ridicat și a aplaudat în picioare. Vesel și sprinten ca un adolescent, maestrul a urcat pe scenă, a zambit senin și a rostit doar atât: Multumesc! Iar sala a continuat să aplaude. Până la final, toți care au mai urcat pentru trofee i-au invocat numele.

Nici nu se poate altfel. Victor Rebengiuc are un talent strivitor. Poate vorbi orice, dar mai ales poate să nu spună nimic și cu o simplă privire te învinge. Invocându-l apoi e ca și cum ai îndrăzni să te împrietenești cu Dumnezeu. E ceva acolo… Ușurința de a traversa scena și de a se strecura în sufletele celorlalți nu e a oamenilor, îmi vine să spun, e de mai sus. Iar Medalia de onoare, pentru care a fost premiat astă seară, e filmul care-i îmbracă elegant, cu una dintre cele mai potrivite măsuri, talentul. Regizorul Călin Peter Netzer a avut inspirația să-i ofere rolul care ar putea încheia frumos ciclul distribuției în pelicule cu subiect marcat de comunism, pe care l-a început în glorie maestrul, acum 22 de ani, jucându-l pe Ilie Moromete. De la țăranul îndărătnic care refuză să-și dea pământul la colectiv până la pensionarul nostalgic care-și toarnă fiul la Securitate și e decorat de Iliescu, Victor Rebengiuc își joacă rolurile impecabil. Nu știm câtă artă e în spatele unor asemenea interpretări, dar sentimentul e că nu poate fi un altul în loc. Atunci când un actor te convinge că filmul, fără el, nu ar fi putut să existe, merită pe deplin un Oscar. Maestrul a primit astă seară doar Gopo, dar asta pentru că nici el, nici Ion Popescu nu s-au născut peste ocean.

Aflată la a cincea ediție, Gala Premiilor Gopo începe să devină o sărbătoare a filmului într-un sens din ce în ce mai autentic și mai fastuos, pe măsura calității filmelor nominalizate și a participanților. M-am bucurat să zăresc în sală oameni pe care-i prețuiesc și în care cred. Și m-am mai bucurat că filmul pe care am pariat încă de la apariție a obținut marele trofeu. Din treisprezece nominalizări, pelicula lui Florin Șerban, Eu când vreau să fluier, fluier și-a adjucat șapte statuete Gopo, incluzând premiul pentru cel mai bun film, cel mai bun regizor și cel mai bun debut. Iar Mirela Oprișor, care joacă formidabil în Marți după Crăciun, a meritat fără ezitare trofeul pentru cea mai buna interpretare feminină.

Am avut ocazia să și vedem în premieră secvențe din filmele ce vor rula anul acesta și care se vor afla probabil printre nominalizările de anul viitor. Un accent promițător și sentimentul că ne debarasăm încet, încet de tonurile comuniste. Ar fi și păcat să continuăm să torturăm publicul tânăr cu obsesiile vechii generații de regizori doar pentru a fi în grațiile lor. Așa cum s-a văzut în festivalurile internaționale și la numeroasele participări europene realizate cu sprijinul ICR, noua generație de regizori a trecut etapa și cu brio și cu premiii. Iar pentru că premiile au apărut la capătul unor intense popularizări făcute de institutele noastre culturale din străinătate, președintele ICR, Horia Roman Patapievici, a fost premiat astă seară și el.

Îmi place să cred că a fost o adevărată ceremonie pe care, păstrând proporțiile, o putem asemui celei pregătite de Academia Americană. Numai că, prin statuetă, care-l înfățișează pe nostimul omuleț al lui Gopo și prin prezența bonomă și inspirată a gazdei, Andi Moisescu, Gala Premiilor Gopo e chiar mai simpatică decât Oscarurile.

Uncategorized