În amintirea bunicilor mei

Dragă Bunica,

Mai întâi, te rog să mă ierți. Am rătăcit nuvelele lui Cehov. Ultima dată când ne-am văzut erau pe patul din dormitorul mic, iar când ai plecat la spital am vrut să ți le dau, să-ți țină de urât, dar mi-ai zis să le păstrez. Abia te mai mișcai. Îți paralizase partea dreaptă, nu mai mâncai, noaptea respirai greu, dar te încăpățânai să te ținem departe de doctor. Ai știut că dacă pleci n-ai să mai vii niciodată acasă. Poate de asta mi-ai lăsat nuvelele atunci.

Acum, când mă gândesc, te văd stând pe un colț de pat ca să nu mă stingherești când învăț, cu ochelarii pe nas și cu Cehov în brațe, ca la școala de catiheți a lui Popa Smântână. Citești și moțăi. Când dau pagina vreunui eseu la care lucrez, tresari și te scuturi de spate, zicându-mi senin că tocmai ți-a trecut moartea pe acolo. N-am uitat vorba asta și când mă mai trece vreun fior, o repet în gând și râd în mine. Îmi amintește de Bunica… Mai aveai mata niște vorbe pe care mi le ziceai din anii de ocupație. Una era proletară, cu Stalin și poporul rus, libertatea ne-o adus! Alta era a lui Tănase, un pamflet care-ți plăcea mult. Mai ții minte? Rău era cu “der, die, das/ Da-i mai rău cu “davai ceas”./ De la Nistru pân’ la Don/ Davai ceas, davai palton/ Davai ceas, davai moșie/ Harașo, tovărășie! Ce mă mai amuzam că nu mai știai ce făceai la noi în casă cu o zi înainte, dar țineai minte versuri și întâmplări de când aveai 16 de ani!

Erai un copil. La Băhrinești, raion Cernăuți, unde te-ai născut, jumătate de sat purta numele tău. Așa era lumea românească de acolo. Înghesuită. Mai întâi de habsburgi, apoi de cazaci. Ca să nu se scurgă sângele printre străini, românii s-au luat în familie și nimănui nu i-a fost de mirare că bunicul, Anton, cu care ai împărțit toată viața, ți-era văr de-al doilea. Când am fost la Băhrinești, după căderea URSS, mi-am cunoscut familia. Nu mai trăia Bunicu’, săracul. Asta i-a fost lui soarta, să nu-și mai vadă niciodată frații și mama. În sat, la cimitir, jumătate din morminte erau tot cu numele nostru. Câți n-or fi murit cu istoria în brațe, așteptând să se îndrepte lumea…

Dar, îmi amintesc, am dat peste un frate al lui, în viață! Leit Bunicu’! Aceiași ochi luminoși, aceeași vorbă, aceeași bunătate. Am stat cu el o după-amiază întreagă într-o casă tristă, arsă de soare, și nu-mi venea a crede ce depărtare a pus destinul între doi oameni atât de asemenea. Îl vedeam pe Bunicu’, ieșit la pensie din sistemul ceaușist, cum își purta bătrânețile prin crâng în bastonul lui de lup singuratic. Copil fiind, îi însoțeam cu năzbâtiile mele plimbările, îl târam la heleșteu să vedem împreună bărcile, îl ocoleam prin desișuri și-l puneam să-mi măsoare înălțimile de la care săream din copaci. El mă dojenea surâzând, apoi se cufunda adumbrit în tăcere. Bunicu’ murise de mult, dar omul pe care-l cunoșteam după graniță avea aceeași lumină în surâs și aceeași adâncime a tăcerilor. Îi lega, așternută între două țări, o eternitate de cuvinte nerostite.

Când mi-ai citit prima dată din Cehov, dragă Bunica, mi-ai spus povestea aceea a copilului sărac, pus slugă la stăpânul rău, care-i scrie bunicului implorându-l să-l primească înapoi acasă. Dar pe plic nu știe să scrie vreo adresă și trece doar atât: Bunicului din satul meu. Mata uitai că mi-ai citit nuvela și mi-o tot repetai, rostind apăsat la final: ”Bunicului, din satul meu” Și râdeai…

Eu nu știu cum se așează lucrurile în lumea în care te-ai dus. Cine, unde stă, dacă are adresă. Bănuiesc că nici oamenii nu se mai împart așa, ca la noi, de pildă, în ruși buni și unii mai răi, în românii de aici și românii de dincolo. Mă gândesc că ai de adunat în jurul tău atâția oameni cu care nu te-ai văzut de-o veșnicie, încât nu mai ai vreme să desparți. Să-mi spui dacă greșesc. În altă ordine de idei, sper că te simți mai bine, că ți-ai revenit cu sănătatea, că poți să mănânci și să citești după cum îți place. Iar dacă afli ceva de Cehov, te rog, dă-mi un semn. M-aș bucura tare mult să ne mai vedem, nopțile măcar, când îți mai faci ceva timp. Dar, dacă nu se poate acum, altădată, cine știe, într-o lume mai bună…

Te rog să nu uiți să-l pupi pe Bunicu’ din partea mea.

Te îmbrățișez cu drag ,

Liana

Rândurile acestea au apărut în ultimul număr DOR prin generozitatea editorului Cristian Lupșa. Îi mulțumesc.
Numărul șase al revistei îl puteți cumpăra din librăriile Cărturești.

Uncategorized