Despre Revoluție

La mine în oraş, n-a fost revoluţie. Profesorul Mănescu n-a ieşit din casă nici măcar să-şi cumpere de băut, Pişcoci a rămas în garsoniera lui, senil şi aţipit, iar Jderescu a ieşit doar să-şi ia de la alimentara, pe sub mână, pui de Gostat. Lumea îşi vedea de lucruri mărunte. De serviciu, de statul la coadă, de statul de şase pentru maşina de ouă sau de butelii. De viaţa normală, se subînţelege.

Cu toate acestea, s-a tras. Domnu’ Simaca de la cinci a fost rănit. Se întâlnise un vecin cu nevastă-sa care venea de la spital şi tot blocul vuia. Oamenii văzuseră şi un terorist îmbrăcat în camuflaj, alergând cu puşca pe bulevard. Toţi îl văzuseră, nu era dubiu. Bine… şi? Ce făcea? Se plimba aşa pe stradă ca şi cum se ducea la aprozar? Da, dom’le… mergea şi trăgea! Auzisem chiar şi eu. Stăteam cocoşată sub masă în cămara din spate a mătuşii mele şi auzeam amândouă cum se trage: Poc! Poc! Mai stătea puţin, ieşeam de sub masă, dădeam drumul la televizor şi iar: Poc! Poc! Şi iar ne închideam în cămară şi ne înghesuiam sub masă. Murim, tanti? o întrebam… Stai cuminte, îmi zicea. Nu murim, pentru ca trebuie să o aşteptăm pe mama.

Începusem să mă luminez. Pe stradă era război, tata era plecat la Bucureşti să se lupte cu un nou cuvânt din vocabularul meu: teloriştii (sic), iar noi nu aveam cum să murim pentru că trebuia să vină mama de la servici’. Şi mama a venit seara târziu, ca să ne confirme parcă supravieţuirea, rezistenţa eroică în faţa duşmanului telorist care-l rănise chiar şi pe domnu’ Simaca de la cinci. Mami, mami! Am înviiins!!! Mama avea însă o bucurie palidă, iar toţi ai mei, care s-au adunat apoi în faţa televizorului, au început să-şi împartă o complicitate neînţeleasă, ce le amesteca speranţele cu-amărăciunea. N-am învins imediat ce s-a întors mama de la serviciu, dar era clar că întoarcerea ei nu mai putea să amâne victoria.

Am învins câteva zile mai târziu. Cu mici corecţii de percepţie. Simaca, de pildă, era bine mersi acasă, sforăia. Nevastă-sa fusese într-adevăr la spital, dar nu la vreun rănit în revoluţie, ci la socru’su, care se operase de prostată la Municipal. Şi teroristul în camuflaj umblase, desigur; numai că umblase prin minţile speriate ale unor vecini de bloc, prostiţi cu anii de statul împreună la coadă. Şi cu toate acestea, s-a tras. Cine-a tras nu se ştie, evident, nici acum, dar urme de gloanţe se văd încă pe câteva blocuri la bulevard. Tatăl meu, ofiţer de miliţie, plecat la Bucureşti la cursuri de specializare, a trăit şi el diversiunea. Dar nu într-o dimensiune stupidă şi caraghioasă aşa cum ni s-a-ntâmplat nouă, celor de acasă, ci în înfăţişarea ei cinică şi macabră, care i-ar fi putut aduce sfârşitul într-un episod similar celui de la Otopeni.

Cu alte cuvinte, domnule Porumboiu, la noi în oraş n-a fost revoluţie… Am aflat, de altfel, cu toţii că adevarată revoluţie, care a început la Timişoara, a fost şi ea furată. Iar cine priveşte cu decenţă şi luciditate peste politica anilor de atunci, înţelege şi cine a furat revoluţia şi de ce i-a înecat ‘catifeaua’ în sânge. Am avut onoarea, în meseria mea, să cunosc câţiva oameni care au ieşit în faţa tancurilor la Timişoara şi au strigat pentru prima dată LIBERTATE! Câţiva eroi, de fapt. Fără certificate de revoluţionar şi fără privilegii. Doar ei şi revoluţia lor cea adevărată.

Numai că România celor 17 ani de la revoluţia lor s-a umplut de Măneşti, Pişcoci şi Jdereşti care se-agită la televizor să spună ei adevăruri. I-aţi văzut în fiecare an. Unii sunt la fel de sărmani şi trişti precum personajele din filmul lui Corneliu Porumboiu. Alţii sunt certificaţi, prosperi şi privilegiaţi. Şi toţi, fără ruşine, fără decenţă, continuă să urle pe ecran adevăruri despre ce-au fost ei în acele zile, tulburând odihna şi memoria celor care ar fi trebuit să fie, dar n-au mai fost după decembrie ’89…

Text publicat in decembrie 2006. Il puteti afla aici.

Uncategorized