Ce se vede după dealuri

Avem o părere foarte bună despre noi înșine. Suntem creștini, încrederea românilor cea mai mare nu se irosește înspre inși corupți, plini de păcate, ci înspre martiri. De aceea alegem Armata în detrimentul Parlamentului, iar pe primul loc listăm Biserica. Ceea ce ar trebui să ne poată izbăvi fără drept de apel. Pentru că autosuficiența ne e reperul, ne e și foarte greu să ne obiectivăm.

Mi s-a părut remarcabil cum reușește Cristian Mungiu să redea această realitate românească în ultimul lui film, După dealuri. Dacă ar fi fost spre sfârșit de carieră, s-ar fi zis, probabil, că e filmul care-i desăvârșește creația artistică. Dar pentru că, oricât de premiat până acum, Mungiu mai are multe să ne povestească despre noi, merită spus în această etapă a evoluției sale că, odată cu regia la filmul După dealuri, a semnat o capodoperă. Nu a celei de-a șaptea arte, căci veți vedea că cinematograful reprezintă un cadru secund al filmului, ci o operă de căpătâi a artei în general, a lumii românești, în particular, și a spiritualității din ea.

Filmul pune în discuție ideea că lumea se consideră așezată pentru că funcționează după normă. E o idee religioasă care are ca punct de plecare spovedania. În lumea noastră ortodoxă, a dreptei credinţe deci, ca să fii considerat un bun creștin și acceptat de comunitate, trebuie mai întâi să te mărturisești, urmând reguli de curățire și penitență precum postul, împărtăşania, rugăciunea, mătăniile. Doar dacă ești în stare să urmezi un astfel de canon devii potrivit comunității. Altfel, oricât de curat te-ai găsi, tot în rândul păcătoșilor te numeri. Acest mod de a așeza binele și răul a fost asimilat de lumea noastră laică în diferitele ei organizări, iar binele a ajuns să fie identificat cu regula. Nu e considerat lucru bun decât ce cadrează cu norma, principiul sau canonul. Ca și Biserica, statul are legile sale, în lumea medicală funcționează unele, în poliție altele, în instituțiile de ocrotire sunt, iarăși, norme diferite. Toate sunt făcute în sprijinul nostru, în realitate, își pot demonstra uşor fragilitatea. Nu pentru că sunt făcute de oameni, ci pentru că la noi sunt făcute doar pentru unii dintre ei.

Cazul Alinei din După dealuri nu e o excepție. Vorbim, întocmai ca în povestea măicuței Irina Cornici de la Mânăstirea Tanacu, despre un abandon, pe care îl putem lua și ca pe o metaforă. O mamă care își aruncă pe drumuri copilul rămâne perfect integrată social, în oricare dintre instituțiile despre care vorbim, ba chiar Biserica îi poate arăta canonul prin care să fie curăţată de păcat. Pe copil, însă, nu-l iartă nimeni. Nici instituţia de ocrotire, unde agresiunile fizice pot ajunge până la viol, nici unitatea medicală care ia în evidenţe un caz de schizofrenie tratându-l cu calmante, nici mânăstirea care pune sufletul laolaltă cu trupul să facă penitenţă pentru ceva ce mintea încă nu reuşeşte să cuprindă. Barbaria e la toate nivelurile, chiar dacă Mungiu are eleganţa să nu învinuiască pe nimeni. Sub impresia că fiecare face ce trebuie, nimeni nu face, de fapt, nimic. Sapă toţi cu reguli stricte şi principii corecte la groapa aceluiaşi individ. La final, rămân tocmai cei care cunosc cel mai bine păcatul.

Biserica a avut impresia că filmul e împotriva sa. Aş spune, dimpotrivă. E despre Biserică aşa cum e ea, cum o poate recunoaşte orice enoriaş la noi, chiar dacă preoţimea nu se poate obiectiva. În timp ce tagma patrafirelor continuă să-i judece pe toţi şi cu firea şi cu canonul, Cristian Mungiu nu judecă pe nimeni. Prezintă faptele întocmai cum au fost la mânăstire. Marele lui talent pentru care, spuneam, depăşeşte ce-a de-a şaptea artă, este că aduce publicul în intimitatea personajelor. Le simţi respiraţia, le auzi cordul pulsând, nu are cum să-ţi scape nicio tresărire, nicio grimasă, urletele au ecou în pieptul tău. O tehnică de filmare care nu are de-a face cu cele moderne din cinematografie, deşi s-ar putea ca tocmai aceasta să fie dintre cele mai autentice. Contribuie la autenticitatea scenelor şi alegerea actorilor. Mungiu e printre puţinii regizori care-si aduc în film actorii de care scenariul, nu publicul are nevoie. Am văzut atâtea filme ratate din pricina unor consacraţi diletanţi ai scenei, încât a fost o bucurie să descopăr că aici nimeni nu epatează, nu face notă individuală, toţi actorii se integrează perfect rolurilor ca să creeze legătura dintre personaje şi spaţiul intim cu privitorul. Poate de aceea premiul pentru cea mai bună interpretare feminină la Cannes nu a putut fi dat decât împreună protagonistelor.

Pentru că nu judecă, filmul nu se încheie cu un verdict. Dar te lasă cu un gând ca acesta… Că oricăror reguli te-ai supune pe lumea asta convins că faci bine, dacă ai încălcat legile firii, nici Dumnezeu nu te mai poate ajuta să fii om.

Uncategorized