Shutter Island

A fost premiat de către Asociaţia Vânzătorilor Independenţi de Cărţi de Mistere. O grupare cam trăsnită pentru aspiranţii la Nobel, care oferă totuşi în America Premiile Dilys Winn şi premisa unor succese nebănuite în cinematografie. Aşa a fost romanul Mystic River, care a devenit film în 2003 şi care în primăvara anului ce i-a urmat i-a adus lui Sean Penn Oscarul pentru cel mai bun actor. Acelaşi film avea să-i aducă şi lui Tim Robbins, după ani de carieră, un Oscar pentru rol secundar.

Cel care n-a fost zărit la premiere a fost chiar autorul, Dennis Lehane, un tip pe cât de popular, pe atât de modest. Într-un interviu cu autorul, Barbara Peters îndrăzneşte să afirme că nu-şi imagina că Lehane mai poate produce ceva care să poată depăşi succesul înregistrat cu Mystic River pentru că nivelul era deja mult prea înalt. Şi totuşi, anul trecut, acest ilustru necunoscut al publicului de peste ocean scrie în câteva nopţi, într-o specie inexistentă la noi, romanul ilustrat pe care Martin Scorsese îl desăvârşeşte în Shutter Island.

Este ceva ce aţi fi putut afla în multe rânduri şi totuşi n-aţi cunoscut niciodată până acum. Într-un sofisticat story detectivistic, Lehane îmbracă o analiză a celor mai delicate mecanisme ale minţii umane. Deşi finalul desluşeşte misterul, el nu oferă un rezultat al analizei. Şi totuşi, ceea ce mi s-a părut că merită cu adevărat remarcat e o idee care, în lipsa unei trăiri, devine greu de revelat. Aceea că oamenii care ajung eroi trecând printr-o traumă riscă să devină călăii celor pe care-i iubesc cel mai mult. Războiul nu se sfârşeşte nici prin eliberări, nici prin armistiţii, pentru că spaţiul frontului răsfrânge în timp urmări asupra celor care nu s-au aflat niciodată în el. Ca să ajung la această desluşire a filmului, am citit şi am ascultat multe interviuri cu autorul şi m-au clarificat două amănunte. Faptul că Lehane a experimentat relaţionarea cu persoane având dificultăţi mintale şi nevoia sa de a exprima ferm un punct de vedere cu privire la traumele de război.

Cum filmul lasă impresia că e altceva decât este, aşa cum şi realitatea e doar o percepţie a minţii noastre, pare greu de crezut că astfel de subtilităţi vor atinge sensibilităţile celor cu putere de decizie. Şi totuşi viziunea exprimă un curent care a germinat în America după al Doilea Război Mondial, a crescut odată cu războaiele din Coreea şi Vietnam şi pare că a dat roade odată cu venirea la putere a unui preşedinte cu viziuni noi privind politica militară din Irak. Pentru a rămâne fidel acestui sens, el a primit deja Nobelul pentru Pace.

Chiar şi fără premii, Shutter Island e o capodoperă cinematografică. Scorsese a găsit forma ideală de a aduce autorul în prim plan şi de a-şi arăta măiestria. A fost capabil să redea cu fiecare scenă tensiunea paginilor din carte. Nu ştii nicio clipă ce va fi apoi. Iar climaxul care ilustrează, cred, şi mesajul producţiei în ansamblu e într-o scenă care taie respiraţia sălii întregi. Trei trupuri de copii întinse pe o pajişte lângă un lac. Imaginea desăvârşită a suferinţei, care proiectează viitorul şi declinul într-un singur loc. Şi ideea că binele în care credem la un moment dat poate deveni răul suprem al celor pe care-i iubim cel mai mult.

Soluţia de final e aleasă din această disjuncţie. E mai bine să mori ca un om bun sau să trăieşti ca un monstru?

Uncategorized