Aproape de aniversare

18 February 2014

PROTV Magazin: Liana Alexandru este mamă, soţie şi jurnalist. Renunţă la serile ei de sâmbătă şi duminică pentru a prezenta ştirile la Digi24 HD. Pe 1 Martie, ziua în care Digi24 împlineşte primii 2 ani de emisie, Liana va prezenta un jurnal de ştiri speciale, la ora 21.00. Liana pleacă însă liniștită la întîlnirea cu telespectatorii, pentru că acasă micuţa Selona are o bonă de nădejde, pe tatăl ei. Şi asta pentru că atât Liana, cât şi Cosmin Alexandru vor să îşi crească singuri fiica.

La sfârșitul anului trecut ai revenit la pupitrul știrilor Digi 24. Cum te-ai acomodat cu programul de lucru, cu echipa?

Repede. A fost ca și cum aș fi lipsit o săptămână! Am fost uimită la rândul meu. O explicație ar fi că, oricât de complicată e o meserie, să fii părinte rămâne cel mai greu job. Între timp, echipa s-a completat cu foști colegi, oameni pe care îi apreciez pentru echilibrul lor și capacitatea de a discerne. Îmi pare rău și de cei pe care i-am pierdut, dar, dacă trag linie, mă simt în televiziune ca și cum aș fi revenit acasă.

Cu cine a rămas cea mică? Cine se ocupă de ea atunci când mami e la serviciu?

Am împărțit sarcinile cu tati. Pentru că am ales să lucrez weekend o perioadă, stau eu cu Selona în timpul săptămânii, iar Cosmin, în weekend. Ne dorim mult ca ea să crească cu noi, nu cu bona, nu cu bunicii. Este esențial pentru dezvoltarea psihică a copilului să aibă în primii ani părinții alături. Apoi, are toată copilăria în față pentru a învăța lucruri minunate de la bunici, de la grădiniță…

Ce a moștenit Selona de la tine? Dar de la tatăl sau?

Zâmbetul. Lumea spune că atunci când râde are expresia mea. Se poate, câtă vreme stă mult cu mine. În rest, e toată tati. Am înrămat într-un tablou câteva fotografii cu ea și tati la aceeași vârstă, și nici bunicii nu și-au dat seama din prima unde e tati. Au crezut că e peste tot Selona!

Cum arată o zi obișnuită pentru tine?

Nici o zi nu mai e obișnuită pentru mine! Selona ne uimește în fiecare zi! Spune ‘mama’, ‘tata’, merge, dar, pe lângă lucrurile pe care știm că le fac toți copiii mai devreme sau mai târziu, ne arată ce fel de om este ea. Iar asta e cu adevărat miraculos! Încă de când era micuță, de pildă, dacă îi dădeam un obiect nou să-l descopere, ea se uita mai întâi la noi și ne zâmbea, ca un semn de gratitudine, abia apoi începea să studieze. Acum, râde cu gura până la urechi și mai scoate și sunete de satisfacție. Asta ne arată că mulțumirea, bunătatea sunt în natura ființei, dar stau alături de dorință, curiozitate și plăcere și trebuie încurajate când se manifestă ca să poată crește. Ca părinte, trebuie să fii atent să nu suprimi dorința, altfel le îngropi pe toate celelalte.

Mai ai timp liber? Ce îți place să faci atunci când ai un moment liber?

Când am o fereastră în vreuna din seri, fug la cinema. Îmi plac mult filmele, am devorat nominalizările la Oscar, am făcut niște pariuri. Din păcate, mă duc singură, pentru că în acest timp stă Cosmin cu fetița. Deocamdată, și citesc singură, cât doarme ea, sper ca într-o zi să citim împreună, să interpretăm, să facem roluri, să trăim, vorba Ioanei Pârvulescu, atâtea vieți, câte cărți citim.

Lucrezi în televiziune de mulți ani. Cum ți se pare că a evoluat jurnalismul de televiune?

Greu. A fost patronat de oameni înrolați politic și deturnat de la sensurile lui. Jurnaliști foarte tineri, grăbiți să facă televiziune mai degrabă decât să știe presă, au fost striviți de interese pe care nu le-nțelegeau și n-au mai evoluat. Au lăsat, fără voia lor, să existe televiziunea de știri fără să mai existe știrea. Sper ca noi, aici, la Digi, să putem arăta tuturor, mai ales că vom fi în toate rețelele de cablu, că se poate face jurnalism adevărat în televiziune.

La ce te uiți la televizor? Urmărești un show anume sau un serial?

Urmăresc știrile, de multe ori live, pe Internet, în timp ce pregătesc diferite lucruri pentru copil. La seriale mă uit rar, urmăream cândva Urzeala Tronurilor pe HBO, aștept să revină noua serie. În rest, nu prea mai am când.

Cine crezi că este personalitatea momentului în România?

Națiunile au în istoria lor câte un emisar, un uns providențial trimis să lumineze conștiințele și să reașeze sensurile, rostul acelei nații. Horia Roman Patapievici e un astfel de om, dar contemporanii săi sunt orbiți de ura și frustrarea propriei mediocrități ca să poată înțelege și accepta asta.

Care este cel mai important sfat pe care l-ai primit pana acum?

E un sfat pe care l-am auzit de curând de la un actor la emisiunea Jurnal pentru copii, de la Digi 24. Să nu faci niciodată în viață o meserie care să le facă pe plac altora. Părinților, de pildă.

Suntem în luna dragostei. Votezi pentru Valentine’s Day sau Dragobete?

Mie îmi sună bine Valentine’s pentru că, deși e o sărbătoare de import, ea e măcar autentică. Dragobete sună nefiresc din toate punctele de vedere. Cuvântul are sonorități slave, e lipsit de expresivitate, amorul stă foarte departe de semnul său lingvistic. De Dragobete nu pomenea nimeni înainte de Valentine’s, nici nu-i cunoaștem prea bine originile, e mult poporanism în această abordare și foarte puțin folclor autentic. E ca și cum ni s-ar cere acum să renunțăm la neologismele din limba engleză și să vorbim în slavă veche. Invocarea unei tradiții în acest sens e un fals și comportă mult diletantism.

Care a fost cea mai puternică dovadă de dragoste primită până acum?

Că soțul meu și-a adus un pat pliant ca să doarmă lângă mine în rezerva de spital când m-am operat; că a stat cu tăvița sub capul meu când vărsam cheaguri de sânge; că m-a hrănit cu lingurița ca pe copii când nu puteam să mănânc; că m-a plimbat apoi printre fulgi de zăpadă, cu balonul; că m-a dus pe malul mării să sărim din avion cu parașuta; că a condus în premieră o mașină cu volan pe partea dreaptă în Anglia doar ca să prind eu ultimul concert Meat Loaf; că el a schimbat primele scutece ale copilului la maternitate; că o ia pe Selona în brațe și dansează când cântă Melua, iar mie mi se umplu ochii de lacrimi…

Expoziția de fluturi

29 July 2013

Suntem în Seattle la Expoziția de Fluturi Exotici din Muzeul de Științe Naturale. Un băiețel, nu mai mare de trei ani, care părăsește expoziția împreună cu părinții, fiind foarte concentrat să se scuture ca să nu iasă din încăpere cu vreun fluturaș pe hăinuțe, se oprește în prag și se uită mirat înspre ai lui:
Is it OK…, îi întreabă, is it…? Is… Is it OK if…? Puștiul repetă întrebarea de câteva ori și nu apucă măcar o dată să o ducă la capăt căci se blochează tot timpul la OK. Toată lumea în jur râde înțelegător, dar el, contrariat, încă așteaptă un răspuns…

Ce ar fi vrut micul explorator să afle dacă e OK nu știu până azi, dar am înțeles cu timpul că relevant pentru comportamentul uman încă din perioada infantilă nu e deloc CE anume e OK, ci faptul că e OK.

Formula aceasta americană care s-a împământenit în vocabularul nostru și care exprimă un fel de BINE autohton e miezul unei teorii a personalității care a revoluționat psihanaliza acum mai bine de o jumătate de secol, dar care a rămas, din păcate, cvasinecunoscută lumii contemporane de la noi și de aiurea. Din acest motiv, majoritatea părinților încă își bat copiii ca formă superioară de educație, îi tratează ca pe niște retarzi incapabili să judece lumea la justa valoare, le vorbesc într-o păsărească din care lipsesc sunetele cele mai importante pentru cuceririle lingvistice ale copiilor (Țe fați, bebe? Pațe ție zucălia?), iar educația în general este o permanentă luptă a adultului cu propriul copil pe care încearcă să-l domesticească, tratându-l ca pe o ființă cu multiple handicapuri. Pentru că premisa de la care a pornit educația de secole a copilului este că, fiind mic și având nevoie de ajutorul unui adult, copilul NU este OK. NU este OK pentru că nu poate vorbi, NU este OK pentru că nu poate merge, NU este OK pentru că nu poate mânca singur, șamd. Prin raportarea la adult, aproape nimic din ce face copilul NU este OK.

Partea cu adevărat nefericită a acestei abordări în educație este că mintea omului e capabilă să înregistreze tot începând cu vârsta de aproximativ șase luni. Fără să poată păstra amintiri în formă recognoscibilă adultului, creierul bebelușului înregistrează tipare de reacție. Un trup agresat în copilăria mică va evolua înspre un adult cu un comportament agresiv. Analiza tranzacțională demitizează astfel o teorie confortabilă umanității, relevând că nu există, de pildă, o genă a criminalității. Cu alte cuvinte, nu există om care să se nască criminal. Dar există copii care devin ucigași, violatori, tâlhari, tocmai pentru că în copilăria mică au fost abuzați. (Fac o paranteză aici pentru a aminti filmul lui Michael Haneke, Das Weisse Band care spune poveștile dramatice ale copiilor antebelici ce au făcut, ca adulți, posibilă Germania nazistă. De altfel, chiar inițiatorul acestei perspective psihanalitice, Eric Berne, afirmă, în cartea de popularizare a teoriei sale Ce spui după Bună ziua, că, nu e deloc flatant, dar destinele omenirii sunt conduse de copii nu mai mari de 2-3 ani… Acolo unde ni se opresc setările comportamentale majore)

Cum se justifică abordarea? Perioada evolutivă de la care creierul începe să se organizeze (după vârsta de 3 luni) până în jurul vârstei de 2 ani reprezintă un contact prim și definitoriu al ființei cu lumea. Tot ce înregistrează mintea omenească în această etapă a dezvoltării sale este luat ca atare și transformat în setări. Dacă, să spunem, copilul primește sistematic informația că nu e OK să dea jucăriile pe jos, să se murdărească în timp ce mănâncă, să se ducă într-un loc unde există riscul să se împiedice, șamd copilul va ajunge să înregistreze despre sine sentimentul că, în vreme ce oamenii mari, care îi pun interdicții, sunt OK, EL, copilul, NU e OK. Chiar și cei care pot povesti că au avut o copilărie fericită, afirmă Berne, tot în această paradigmă au crescut: EU NU sunt OK. Pe măsură, însă, ce ființa evoluează, copilul învață să meargă, să se descurce singur, își extinde universul cunoașterii, începe să discearnă el însuși lumea din jur, ca atare paradigma se poate schimba. Ideal din punctul de vedere al evoluției psihice este ca orice ființă să se poziționeze în paradigma Ceilalți/Ei sunt OK, dar!!! și EU sunt OK. Așa arată o minte sănătoasă. Un om echilibrat pornește, deci, de la premisa că toată lumea e OK.

Cum amprenta parentală e, însă, foarte puternică, iar educația de secole e axată pe interdicții, nu pe încurajări, extrem de puțini oameni evoluează ca adulți înspre această paradigmă. Majoritatea rămân în cele mai multe tranzacții ale vieții loc cu sentimentul că nu sunt OK comparativ cu ceilalți. Nu sunt și nici nu au suficient cât au ceilalți.

Să luăm un alt exemplu: Un copil al cărui tată bea și este agresiv descoperă că ceilalți părinți nici nu beau, nici nu sunt agresivi, astfel că paradigma lui se schimbă treptat din Eu NU sunt OK în Eu SUNT OK (pentru că nu beau), dar EL (părintele) NU e OK. Copiii cu adevărat traumatizați de abuzurile unui părinte agresiv (ori tutore, frate mai mare, etc) ajung să extrapoleze sentimentul non-OK asupra tuturor celorlalți, considerând că toți ceilalți sunt răi. Iar dacă sunt răi, trebuie să dispară. Așa se formează criminalii. O altă teză care mi se pare că se susține din această perspectivă este aceea că un individ care devine violator în mod cert a fost supus unei forme de abuz sexual în copilărie.

Dar poziționarea cea mai dramatică a copilului, cu grave dezechilibre asupra vieții de adult este aceea că NIMENI nu e OK. Aceasta este, spune Berne, paradigma sinucigașilor. Poate că unii nu se sinucid niciodată, dar veșnica lor tentație va fi să părăsească o lume în care nici ei, nici ceilalți nu sunt OK… Prin nevroze sau alte manifestări psihice, ei vor căuta permament o formă de abandon.

Bun, dar dacă paradigma de viață ne-a fost stabilită prin părinți încă de la vârsta de 2-3 ani, cum facem să o schimbăm? Eric Berne, împreună cu discipolul său, Thomas A. Harris, recomandă în mod firesc, terapia. Dar ceea ce mi s-a părut salutar din perspectiva lor este că recunosc și iubirea ca fiind o formă de terapie. Ai șanse să fii salvat, atunci când ești iubit. Când, însă, mama și tata spun că se iubesc, dar își articulează copilul, în mod cert dragostea nici pe ei nu i-a vindecat de traumele infantile, nici pe copil nu-l va salva de setări agresive ale părinților.

De aceea cred că analiza tranzacțională a personalității umane va fi cu adevărat revoluționară abia atunci când cei care sunt pe cale să devină părinți vor parcurge ei înșiși o etapă de inițiere analitică, fie prin lectură, fie prin terapie ori cursuri în școli. Spun asta pentru că mi s-ar părea cu adevărat util să existe în școli, pe lângă cursurile obligatorii de religie, unde copiilor li se predă frica de pedeapsa divină (o subtilă formă de agresiune asupra minților în formare), să existe și noțiuni introductive despre personalitate, aduse la zi, cu descoperiri din ultimele decenii. Pedagogia ar evolua substanțial și, odată cu ea, noi ca ființe raționale…

Un fluture e ca mintea castă a unui copil. Trebuie să ai grijă, ca într-o expoziție cu exemplare rare, ca fiecare să supraviețuiască cât mai mult.

La Premiile Gopo

27 March 2013

Balasz Barabas, Timea Bereczki, Anca Dumitrescu – de la Digi 24 şi Cosmin Alexandru – soţul meu

După două săptămâni

24 January 2013

Dragii mei,

Fetiţa noastră, Selona, împlineşte azi două săptămâni. Prilej cu care împart bucuria câtorva gânduri exprimate într-un interviu oferit colegilor de la TV Mania. Lor le mulţumesc pentru acurateţea articolului apărut în numărul 3 din 21 ianuarie. Le mulţumesc, de asemenea, medicilor şi asistentelor de la Maternitatea Regina Maria, unde am născut pe 10 ianuarie. Mulţumiri aparte îi datorez, însă, doamnei doctor Ana-Maria Năstase, medic primar Obstetrică – Ginecologie la Biomedica şi Spitalul CF II, care mi-a urmărit sarcina şi naşterea cu un profesionalism şi o eleganţă rarisime.

Care a fost sentimentul pe care l-ai avut prima oară când ţi-ai ţinut fetiţa în braţe?

Că e un omuleţ prea mic ca să fie adevărat! Se uita la mine cu o privire mirată de îmi venea să râd printre lacrimi. Şi nu mai puteam de bucurie că doctorii îmi confirmaseră că e sănătoasă. Are nişte expresii ale feţei extrem de simpatice, cred că va fi un om frumos.

Cate kilograme a avut la naştere şi ce notă a primit?

A avut 3100 de grame, 52 de centimetri şi a primit nota 10. Deşi, pentru emoţiile prin care trece o mamă pentru copilul ei, eu i-aş fi dat cel puţin nota 20!

A fost aşa cum te-ai aşteptat?

M-am aşteptat să semene cu mine la naştere, să aibă pielea roz şi puf blond. Marea surpriză a fost că, deşi e deschisă la ten, s-a născut cu un păr des şi brunet. Ne-a lămurit Buna, mama lui Cosmin, că aşa a fost tati când s-a născut, deşi mai apoi a devenit blond, iar ca adult, şaten.

Se spune că proaspetele mămici sunt mai ocupate decât femeile aflate la birou, este adevărat?

Suntem de câteva zile împreună acasă şi e un pic devreme să vorbesc din experienţă. Ce mi-e deja clar e că ritmul de viaţă al întregii familii se schimbă complet, iar noţiuni ca odihnă, somn, veghe capătă un cu totul alt înţeles. De când ne-am întors nici n-am dat drumul la televizor, citesc ştirile Digi pe mobil, înainte să adorm.

Cum aţi ales numele?

Ne-am dorit să fie un nume doar al ei, să ne amintească de ziua în care ne-am căsătorit acum cinci ani în Spania, să fie uşor de rostit şi să aiba un alint frumos. Aşa a apărut încă de atunci Selona, acum, alintată Seli.

Cum a reacţionat soţul tău când a luat-o pe cea mică în braţe?

Pentru astfel de clipe nu eşti pregătit să reacţionezi. El îşi luase aparatul foto să facă poze, dar când i-au adus-o din sala de naşteri, eu fiind încă în timpul intervenţiei, a rămas fără cuvinte. ‘Nu-i faceţi fotografii, nu filmaţi?’ l-a intrebat doctorul. De emoţie, uitase, cred, şi cum funcţionează aparatul… Apoi, cât am mai rămas în maternitate pentru recuperare, el a avut grijă de ea cu o dăruire cum numai un suflet atât de pur precum al unui omuleţ abia intrat în lume poate să trezească în noi.

Ce se vede după dealuri

13 November 2012

Avem o părere foarte bună despre noi înșine. Suntem creștini, încrederea românilor cea mai mare nu se irosește înspre inși corupți, plini de păcate, ci înspre martiri. De aceea alegem Armata în detrimentul Parlamentului, iar pe primul loc listăm Biserica. Ceea ce ar trebui să ne poată izbăvi fără drept de apel. Pentru că autosuficiența ne e reperul, ne e și foarte greu să ne obiectivăm.

Mi s-a părut remarcabil cum reușește Cristian Mungiu să redea această realitate românească în ultimul lui film, După dealuri. Dacă ar fi fost spre sfârșit de carieră, s-ar fi zis, probabil, că e filmul care-i desăvârșește creația artistică. Dar pentru că, oricât de premiat până acum, Mungiu mai are multe să ne povestească despre noi, merită spus în această etapă a evoluției sale că, odată cu regia la filmul După dealuri, a semnat o capodoperă. Nu a celei de-a șaptea arte, căci veți vedea că cinematograful reprezintă un cadru secund al filmului, ci o operă de căpătâi a artei în general, a lumii românești, în particular, și a spiritualității din ea.

Filmul pune în discuție ideea că lumea se consideră așezată pentru că funcționează după normă. E o idee religioasă care are ca punct de plecare spovedania. În lumea noastră ortodoxă, a dreptei credinţe deci, ca să fii considerat un bun creștin și acceptat de comunitate, trebuie mai întâi să te mărturisești, urmând reguli de curățire și penitență precum postul, împărtăşania, rugăciunea, mătăniile. Doar dacă ești în stare să urmezi un astfel de canon devii potrivit comunității. Altfel, oricât de curat te-ai găsi, tot în rândul păcătoșilor te numeri. Acest mod de a așeza binele și răul a fost asimilat de lumea noastră laică în diferitele ei organizări, iar binele a ajuns să fie identificat cu regula. Nu e considerat lucru bun decât ce cadrează cu norma, principiul sau canonul. Ca și Biserica, statul are legile sale, în lumea medicală funcționează unele, în poliție altele, în instituțiile de ocrotire sunt, iarăși, norme diferite. Toate sunt făcute în sprijinul nostru, în realitate, își pot demonstra uşor fragilitatea. Nu pentru că sunt făcute de oameni, ci pentru că la noi sunt făcute doar pentru unii dintre ei.

Cazul Alinei din După dealuri nu e o excepție. Vorbim, întocmai ca în povestea măicuței Irina Cornici de la Mânăstirea Tanacu, despre un abandon, pe care îl putem lua și ca pe o metaforă. O mamă care își aruncă pe drumuri copilul rămâne perfect integrată social, în oricare dintre instituțiile despre care vorbim, ba chiar Biserica îi poate arăta canonul prin care să fie curăţată de păcat. Pe copil, însă, nu-l iartă nimeni. Nici instituţia de ocrotire, unde agresiunile fizice pot ajunge până la viol, nici unitatea medicală care ia în evidenţe un caz de schizofrenie tratându-l cu calmante, nici mânăstirea care pune sufletul laolaltă cu trupul să facă penitenţă pentru ceva ce mintea încă nu reuşeşte să cuprindă. Barbaria e la toate nivelurile, chiar dacă Mungiu are eleganţa să nu învinuiască pe nimeni. Sub impresia că fiecare face ce trebuie, nimeni nu face, de fapt, nimic. Sapă toţi cu reguli stricte şi principii corecte la groapa aceluiaşi individ. La final, rămân tocmai cei care cunosc cel mai bine păcatul.

Biserica a avut impresia că filmul e împotriva sa. Aş spune, dimpotrivă. E despre Biserică aşa cum e ea, cum o poate recunoaşte orice enoriaş la noi, chiar dacă preoţimea nu se poate obiectiva. În timp ce tagma patrafirelor continuă să-i judece pe toţi şi cu firea şi cu canonul, Cristian Mungiu nu judecă pe nimeni. Prezintă faptele întocmai cum au fost la mânăstire. Marele lui talent pentru care, spuneam, depăşeşte ce-a de-a şaptea artă, este că aduce publicul în intimitatea personajelor. Le simţi respiraţia, le auzi cordul pulsând, nu are cum să-ţi scape nicio tresărire, nicio grimasă, urletele au ecou în pieptul tău. O tehnică de filmare care nu are de-a face cu cele moderne din cinematografie, deşi s-ar putea ca tocmai aceasta să fie dintre cele mai autentice. Contribuie la autenticitatea scenelor şi alegerea actorilor. Mungiu e printre puţinii regizori care-si aduc în film actorii de care scenariul, nu publicul are nevoie. Am văzut atâtea filme ratate din pricina unor consacraţi diletanţi ai scenei, încât a fost o bucurie să descopăr că aici nimeni nu epatează, nu face notă individuală, toţi actorii se integrează perfect rolurilor ca să creeze legătura dintre personaje şi spaţiul intim cu privitorul. Poate de aceea premiul pentru cea mai bună interpretare feminină la Cannes nu a putut fi dat decât împreună protagonistelor.

Pentru că nu judecă, filmul nu se încheie cu un verdict. Dar te lasă cu un gând ca acesta… Că oricăror reguli te-ai supune pe lumea asta convins că faci bine, dacă ai încălcat legile firii, nici Dumnezeu nu te mai poate ajuta să fii om.

Cea mai frumoasă știre

10 October 2012

Lucrez în televiziune de aproape 10 ani și a sosit momentul să vă aduc cea mai importantă știre pentru mine. Eu și soțul meu, Cosmin, așteptăm o fetiță. Am răspuns recent curiozităților unor colegi de presă cu privire la acest moment, așa că vă invit la un scurt interviu care împărtășește un pic din mare mea bucurie.

Cum ai aflat vestea?

Am aflat precum cei mai mulți dintre părinți, printr-un test. Dar ce cred că e cel mai frumos pentru mine ca femeie este că am simțit că sunt mămică. Perioada aceea în care am rămas însărcinată a fost foarte intensă, am simțit-o ca pe o binecuvântare. Am primit-o cu entuziasm ca un semn de încurajare că pot fi cu adevărat mămică.

În câte luni de sarcină ești?

Copilul a împlinit șase luni în burtică, eu am intrat în a șaptea lună de sarcină. Așteptăm nașterea în primele zile ale anului viitor.

Ce va fi copilul?

Toate ecografiile de până acum ne arată că va fi fetiță, așa cum ne-am dorit eu și soțul meu, Cosmin, care mai are doi băieți, de-acum adolescenți.

V-ați gandit deja la un nume?

Avem un nume de când ne-am căsătorit, acum patru ani. E un nume creat de noi, în cea mai frumoasă zi de octombrie, la Barcelona. Mi-am promis ca îl voi spune în clipa cea mai fericită, la naștere.

Cum te simți, ai pofte, grețuri?

Am avut o sarcină fără probleme până acum, fără grețuri și fără riscuri. Pentru că am rămas însărcinată fără intervenții medicale, mă consider și o femeie norocoasă. Totuși, transformările nu sunt deloc ușor de traversat. Sunt multe schimbări care te sensibilizează fizic și emoțional, sunt momente în care nu înțelegi ce ți se întâmplă, ai temeri, precauții mai mari, stări de nervozitate, de intoleranță. Mă gândesc, însă, că așa ne-a lăsat natura. Ca sa devină puternică, o mamică trebuie să fie mai intâi foarte sensibilă. Toate trec când simți copilul plutind în tine. E o stare de grație.

Cum îmbini munca la pupitrul știrilor cu sarcina?

Colegii au fost foarte eleganți și, în noua grilă, mi-au propus un segment day-time, de weekend. Serile, în prime-time, devenise obositor pentru perioada în care mă aflu și am apreciat propunerea lor. Îmi face bine să vin la televiziune, iar cum evoluția sarcinii a fost foarte bună până acum, mi-aș dori să rămân activă până în decembrie.

De ce mă duc la referendum

26 July 2012

Am decis să merg la referendum. Ca alegător, nu-mi poate nimeni impune neprezentarea. Cu atât mai puțin PDL. Am pledat întotdeauna pentru implicare și atitudine responsabilă, dar mai presus de actul civic sau de simpatia față de un candidat, a stat dorința de a nu-mi fi furat votul prin neparticipare. Un vot neexprimat e mai ușor de fraudat decât unul exercitat. Acum nu mă mână nici responsabilitatea civică, nici vreo simpatie față de artizanii scrutinului. Am depășit etapa emoţională, am renunțat de mult la iluzii. Ceva mult mai primar și mai comun speciei mă determină. Și anume, frica.

Mi-e teamă că țara mea a ajuns într-o fază debilă. Că locul cetățeanului turmentat a fost luat de politicianul debil, care nu știe nici ce vorbește, nici în ce limbă. Am avut în ultimele zile exemple înfricoșătoare, de manifestări schizoide, adevărate patologii în care labilitatea s-a așezat confortabil lângă demență și mitomanie. Pentru mine, un politician care nu-și ține promisiunile electorale se înscrie în lista lungă a demagogilor de duzină. Dar un om de stat care minte cotidian cu ușurința cu care clipește, apoi se duce și schimbă legi și atribuții fundamentale ale instituțiilor menite să apere legile, mi se pare un pericol mai mare ca lovitura de stat. Pentru că o lovitură poate schimba la un moment dat polii de putere, dar minciuna e cea mai perversă formă de violență asupra conștiințelor. Nu ai cum să te raportezi la ea. Nici ca om, nici ca alegător. Cetățenii unei țări în care minciuna ajunge o formă de putere cad sigur și rapid victime, indiferent pentru cine optează la urne.

Mărturisesc că am avut un șoc când am văzut că interviul din El Pais este în limba română. Premierul tocmai declarase cu nonșalanța poliglotului care se poate descurca oricând în orice limbă, că interviul a fost dat în engleză. Nu te-ai gândi, în mod firesc, că o asemenea afirmație nu e acoperită de adevăr, și totuși înregistrarea publicată apoi demonstrează că inclusiv El Pais se străduiește să-i vorbească premierului pe limba lui. Cum poți să rămâi altfel decât halucinat?! Pe lângă asemenea abordări primitive, mă gândesc, plagiatul e un adevărat doctorat în minciună!

De la exemplul El Pais până la perla coroanei, plagiatul, se poate scrie un întreg tratat despre fente, închipuiri, manevre la derută, vicleșuguri, gogoși, plăsmuiri, grosolănii și manipulări. În istoria recentă a loviturii de palat, ele încep cu reprezentarea la Bruxelles. De trei zile în funcție Victor Ponta voia să reprezinte patria. E ca și cum un sportiv, care n-a apucat să aibă vreun rezultat în plan intern, ține morțiș să meargă la Olimpiadă. Dar nu fățărnicia, demascată apoi de propriile-i acte și relații cu Bruxelles-ul, domină exemplul, ci dezechilibrul gesturilor. Primul, în raport cu instituția care urma să decidă speța, și anume Curtea Constituțională. S-a dus, în zori, la CCR, cu aere de respect suveran, iar când magistrații s-au pronunțat, nu le-a mai respectat nici autoritatea, nici verdictul. Al doilea, în raport cu oficialii europeni, către care a pretins că merge din proprie inițiativă pentru a le explica situația, (deși fusese chemat) iar când raportul lor a fost dur și plin de avertismente, a transmis că nu Bruxelles-ul face legile la noi. Ba chiar, Doamnei Reding i-a spus explicit că ‘habar n-are ce vorbește’.

Ce denotă un comportament în care gesturile sunt nu doar lipsite de consistență, ci și incoerente? Mie răspunsul mi se pare înfricoșător. Niciun om lucid nu se poate raporta la așa ceva. Ce a pățit recent un ziarist care a pus la Guvern întrebarea nepotrivită e doar începutul. Dar nu de epurarea politică mă tem, a avut grijă Năstase să ne pună la curent cu ea.

Mi-e frică de această formă parșivă de exterminare a conștiințelor prin care masele sunt prostite sistematic de mincinoși cu funcții în stat. Am un exemplu foarte trist, pentru că mi-e apropiat, de dezastru social consolidat pe minciună. În orașul părinților mei, se taie apa calda mai rău ca-n vremea comuniștilor, iar toată iarna a fost frig în case ca afară pentru că autoritățile locale n-au plătit facturile. În schimb, au ținut concerte și festivaluri la care au mobilizat lumea să-i voteze cu ieftine populisme despre pensii.

De aceea, duminică mă duc la referendum. De teama furtului și de frica minciunii. Mă duc foarte aproape de închiderea urnelor și mă prezint, fără să mă înregistrez, cât pentru a mă asigura că nu a votat altcineva în locul meu. NU dau cu subsemnatul, NU votez. Verific lista, apoi, mă retrag, sperând, ca și în 2009 că, într-un fel sau altul, ce urmează votului ne va aduce un pic mai aproape de adevăr.

Dictatura ignoranței

18 June 2012

Dacă ignoranța poate echivala, atunci când îți construiești cariera, chiar și cu un doctorat, invocarea lipsei de transparență pare, desigur, o notă de subsol. Acesta este, însă, gravissima acuzație ce i se aduce lui Horia Roman Patapievici, omul care conduce de 7 ani cea mai cunoscută instituție a statului român peste granițe. Lipsa de transparență e o formulă care, fără să poată desemna vreo suspiciune de orice natură, e înfierată asemenea nealinierii din rapoartele Securității. Ești vinovat nu pentru că ai făcut ceva, ci că nu ai făcut ce credeau alții că trebuie. Că nu erai înscris în PCR, de pildă.

Comparația mi s-a revelat când l-am văzut pe domnul Voicu, purtătorul de cuvânt al unui partid cu care multor liberali le e rușine, spunând că ICR a fost o instituție de propagandă politică. Probabil că așa și e. Mă gândesc la doamnele Oana Pellea, Ada Milea, Laura Badea, Ana Maria Marinca, Simona Kessler și la alte nume neîncăpătoare în universul cultural al savanților în compilații, cum l-au proslăvit dumnealor pe Traian Băsescu la fiecare apariție în numele ICR. Ca să nu mai amintesc, așa cum a făcut-o domnul Voicu, de milioanele de lei cu care le-a fost răsplătită prosternarea. Dintr-o astfel de perspectivă, și recenta glorie a filmului românesc la Cannes pare dubioasă…

A spune că protestatarii de astăzi, printre care unele din doamnele de mai sus chiar se numără, sunt propagandiști, ai altcuiva decât ai culturii române, demonstrează o penurie culturală extrem de periculoasă. Căci nici prostia și nici mediocritatea nu te înfundă, ci dictatura lor. Nu mă-ntreb dacă domnii au văzut-o pe Oana Pellea în vreun spectacol la teatru, dacă au habar cine e Simona Kessler, sau dacă l-au urmărit vreodată pe Horia Roman Patapievici (în altă parte decât prin Ochiul și Timpanul Securității, desigur); dacă i-au ascultat vreo prelegere, dacă i-au citit vreo carte. Sunt convinsă că la capitolul cultură, mulți politcieni cu carnete de partid sau insigne de UTC-iști la revoluție n-au depășit încă stadiul de la Cântarea României.

Dar să iei decizii în numele statului, făcând din ignoranță o virtute și dând valoare propriei imposturi, nu faci decât să prefațezi catastrofa socială care urmează răsturnării valorilor. În fond, și comuniștii i-au înlocuit pe universitari la catedre cu instalatori. În numele binelui și al dreptății sociale. Adrian Marino explica în cartea pe care a lăsat-o moștenire spre a fi publicată postum cum de a fost posibilă dictatura comunistă la noi. Nu din sărăcie, spunea el, ci din lipsă de educație. Când nu ai valori, nu poți să faci alegeri, de aceea populismul, Cântarea României pot fi azvârlite ușor în arenă în loc de pâine. Acum, la noi, intelectualitatea e urâtă, chiar înjurată la televizor, oamenii de cultură sunt ignorați, apar în presă doar când se duc pe lumea cealaltă…

La Londra, e în plină desfășurare Olimpiada Culturală a României. Pun pariu că domnul Voicu n-a auzit de așa ceva. Este un fel simbolic prin care personalități ale culturii și sportului românesc fac cunoscute valorile noastre printre londonezi. Fac parte din program: Radu Muntean, Ana Maria Marinca, Alex Baciu, Cătălin Cristuțiu, cu ateliere de film pentru londonezi, Laura Badea care a citit, alături de olimpici americani, poezie clasică și contemporană, Lia și Dan Perjovschi care expun la Hayward Gallery, împreună cu 100 de artiști din peste 40 de țări, poeta Doina Ioanid, arhitecta Ioana Marinescu, coregraful Arcadie Rusu, saxofonistul Lucian Nagy, sculptorul Paul Neagu… Sunt nume din proiecte pline de inventivitate, care pun laolaltă talentul și performanțele românilor cu stilistica occidentală pentru a promova România. Și da, ceea ce la Palatul Victoria – unde ignoranța, nu lipsa de transparență e adevărata problemă – încă nu se cunoaște e că toate aceste acțiuni aplaudate de britanici sunt sau au fost realizate de ICR. Ca în multe alte locuri din lume.

Ca să poți să-ți prețuiești valorile, trebuie mai întâi să le cunoști. Dar ca să vrei să le prețuiești, îți trebuie să fi trecut pragul unor etape elementare în educație. Care, în cazul doctorilor în plagiat și al pretinșilor liberali de astăzi, n-ar fi rău să înceapă cu acest citat din străbunul lor Lenin:

”Învățați, învățați și iar învățați!”

Greva iubirii

7 April 2012

Sunt scene care vorbesc din prima clipă. Ca și oamenii. Întâia mișcare de cadru, ca prima atingere de privire, are înăuntru promisiunea întregului. Poate că aparențele înșeală, așa cum spune lumea. Dar ele ne-nșeală rațiunea, nu cred că ne trădează sufletul. Iar dacă actul artistic se bazează, ca și relațiile dintre oameni, pe spontaneitatea reacției receptorului, atunci, îmi vine să spun, aparențele sunt judecata liberă și curată a sufletului. De aceea, orice primă întâlnire, cu un om, cu o carte, cu un loc, cu o operă de artă, o piesă muzicală sau o scenă de film, poartă cu sine premisa deznodământului. Știi cum va fi până la final.

Așa sunt întâlnirile mele cu Radu Mihăileanu. Deși primul interviu i l-am citit după câteva filme, modestia cu care vorbește despre sine mi s-a părut că se leagă atât de coerent cu generozitatea din peliculele lui, încât n-am rezistat tentației de a-mi confirma prima impresie. Că în spatele ecranului plin de nuanțe, se află un cunoscător al lumii extrem de bine structurat.

Izvorul femeilor, ultimul său film, nominalizat la Cannes pentru Palme d’Or şi, anul acesta, pentru două premii Cesar, este un film de manual. El trebuie vizionat mai întâi în şcoli, apoi în sălile de cinema. E un reper pentru educaţia sexelor, pentru aşezarea noastră ca indivizi într-o societate al cărei nucleu îl reprezintă familia. Ar trebui să-l ştie nu doar femeile din Africa, sau Orientul Mijlociu, unde spune povestea că se petrece acţiunea, nu neapărat societatea franceză, unde Mihăileanu a făcut şcoală ca regizor şi în care purtarea vălului islamic în şcoli a stârnit un mare scandal acum câţiva ani. Eu aş începe cu societatea americană, modelul întregii lumi democratice, în care femeile încă îşi caută drepturile în adunări feministe sau, în cel mai fericit caz, în terapii de grup.

Pentru că pune în discuţie un subiect sensibil care frământă încă specia – rolul femeii în viaţa de familie şi felul în care relaţionează cu bărbatul – abordarea lui Mihăileanu mi se pare strălucită. Ne despovărează de o prejudecată care face şi acum ca femeia să-i fie, în numele iubirii, nu egală, ci supusă alesului. Masculul e cel a cărui dispoziţie naturală e să părăsească aria domestică în căutare de hrană, iar femeia să aibă grijă de perimetrul imediat. O grijă care a ajuns să cuprindă toate muncile casnice. În filmul nostru, nu doar a găti, a spăla, a avea grijă de copii, ci şi a aduce apă de la izvor. Ceea ce ar trebui să schimbe major această aşezare e faptul că în lumea noastră, bărbatul nu mai e deloc în aria sălbatică, de forţă, în care e nevoit să-şi probeze virilitatea. Nu mai merge nici la vânătoare şi nici la război. Altfel, spus, s-a domesticit. Iar, în vreme ce femeia continuă aceleaşi munci ancestrale, bărbatul îşi menţine compania masculină, dar îşi validează virilitatea prin viciu. În cazul de faţă, la birt.

Pentru că e chiar la început de film, o să-mi îngădui să vă dezvălui această scenă: O tânără pierde copilul din pântece, în timp ce coboară cu găleţile în spate dinspre izvor, împreună cu femeile satului. În acest timp, bărbaţii stau tolăniţi în arşiţa după-amiezii şi sporovăie la cârciumă. Pentru ei, lumea curge perfect. Pentru femeile satului, e încă o risipă, la propriu şi metaforic, a izvorului din care ar trebui să ţăşnească viaţa. Aceasta este intriga. Dintr-o astfel de sincopă, din acest neajuns pe care femeia nu-l poate în mod natural admite, pentru că ar subscrie dispariţiei speciei, trebuie să se nască şi soluţia. Bărbaţii din sat nu înţeleg sensul problemei cu care se confruntă femeile, aşa că ele decid să pornească tocmai de la sursă. Cum în joc este chiar specia, femeile hotărăsc să nu o mai perpetueze. În frumoasa metaforă a lui Mihăileanu, declară o grevă a iubirii!

Ce cred că reprezintă lecţia la care toţi trebuie să fim prezenţi e aceea că femeile caută rezolvarea în interiorul relaţiei, nu în afara ei. Ele stau la sfat, dar nu se constituie în asociaţii, nu fac bisericuţe şi nici nu se duc să discute cu vreun înţelept al satului, să se destăinuie sau să caute în altă parte îndrumare. Ele ştiu prea bine ce au de făcut. Pentru că rezolvarea crizei e chiar în natura lor, tot aşa cum a-i admite femeii egalitatea ca rol în viaţa domestică e pentru mascul în gena evoluţiei sale.

Dacă mă uit în urmă

19 March 2012

By Nicoleta Nicolae, ProTv Magazin


Preferi frumusețea naturală?

Prefer naturală. Nu în frumusețea chipului, ci a firii. Naturalețea, delicatețea, educația și generozitatea fac o femeie să fie frumoasă. Pentru mine, cea mai frumoasă femeie din România e Marina Sturdza, o prințesă adevarată, fără vârstă, ca în poveștile nemuritoare.

Ce sfaturi de frumusețe și îngrijire ai primit de la mama ta?

Mama nu m-a sfătuit niciodată cum să mă fac frumoasă fiindcă, pentru ea, am fost frumoasă oricum. Dar, așa cum a putut, s-a îngrijit mereu să am hăinuțe deosebite. Chiar ea mi le dichisea de multe ori. Îmi croșeta bentițe, manșete, flori pentru rochițele de catifea cu care mergeam la școală, la spectacole sau la serbări. Mai târziu, mi-a dat din garderoba ei tot ce mi-ar fi placut mie să îmbrac. Așa că de la mama am purtat și primele tocuri, și primele sacouri. Dăruirea și generozitatea ei au ținut loc de sfat pentru că m-a învățat să fiu un om bun.

Ai avut vreodată probleme cu greutatea?

Am slăbit foarte mult când m-am angajat în radio. Eram în al treilea an de facultate și mă trezeam în fiecare zi, dimineața, la ora 4.00 ca să merg în redacție la Uniplus, să fac matinalul. Până la sediu, schimbam două metrouri și un tramvai, lucram acolo câteva ore, apoi mă mutam în redacția BBC pănă la prânz, după care alergam la facultate, la cursuri. Seara ajungeam frântă și, de oboseală, nu mai puteam uneori nici să mănânc. Am slăbit rapid vreo 7 kilograme. Dar, după ce am trecut de sesiune, a venit vacanța și mi-am revenit.

Ai ținut vreodată o dieta?

Am descoperit de vreun an singura dieta căreia i-am înțeles mecanismele și care nu e un regim de slăbit, ci un fel de a mânca eficient. N-am mai răcit o singura dată de când am reînvățat să mănânc, mi s-a schimbat tenul, am o imunitate crescută. La ultima radiografie abdominală, doctorul mi-a zis ca sunt pe dinăuntru ca în atlasul de anatomie. Pe scurt, dimineața mănânc fructe, la prânz ce gătesc eu, iar seara mănânc puțin. Între timp, beau ceaiuri și multă apă.

Ai un ritual de frumusețe?

Când lucrezi în televiziune, gesturile cotidiene devin ritualuri. Îmi spăl părul în fiecare zi pentru ecran și mă fardez. De imaginea noastră se ocupă Nicoleta Iovan, așa că în privința hainelor, merg cu încredere pe mâna ei. În timpul meu liber, am grijă de păr și folosesc doar rimel, ruj și anticearcăn dacă ies în oraș. Iar, mai nou, îmi plac rochițele. Am început să le prefer pantalonilor.

Ești adepta produselor naturiste?

Cred că dacă mănânci fructe, bei ceaiuri și faci mișcare ai tot mai puțină nevoie de produse cosmetice.

Ești dependentă de un produs cosmetic anume?

Singurul produs care mi-a ramas potrivit de-a lungul timpului e o cremă de corp norvegiană. În rest, nu folosesc creme. Noaptea, tenul are nevoie să respire, nu simt nevoia să-l îmbâcsesc cu formule chimice inventate în laborator.

Dacă ar fi să schimbi ceva la tine, ce ar fi? De ce?

Dacă mă uit în urmă, mi-aș fi dorit mai mult curaj. Dar, dacă mă uit înainte, îmi place să cred că ce n-am spus sau n-am făcut până acum își va găsi, la timpul său, expresia desăvârșită.

Digi 24, „pe sticlă” de mărțișor

29 February 2012

By Anca Simionescu, Evenimentul Zilei

Canalul de știri își începe emisia din 1 martie, de la ora 19.00. Vedetele postului: Adriana Muraru, Liana Alexandru, Luca Niculescu, Cosmin Prelipceanu, Emma Zeicescu, Cosmin Stan și Laura Teodoru.

Începând cu 1 martie, de la ora 19.00 și într-un format full HD, Digi24 se alătură canalelor de sport Digisport 1, 2 si 3, canalului DIGI Film și postului muzical Utv, membre ale grupului RCS& RDS. Zilnic, 24 de ore din 24, canalul va aduce “actualitatea în direct, aici și acum”, prin intermediul știrilor.

George Orbean, project manager Digi24, spune că postul Tv este mult mai mult decât un nou canal de știri. „Suntem parte a unui proiect ambițios, vrem să readucem în prim plan știrea de calitate, tratată jurnalistic, să evitâm mondenul și de aceea în emisiunile Digi24 vorbim despre creativitate, inovație. Punem întrebari, oferim orizonturi de gândire, aducem în prim plan tineri talentați, entuziaști, îndrăzneși și redescoperim valorile autentice”, a explicat George Orbean.

Citiţi mai mult: Digi 24, „pe sticlă” de mărțișor

Despre Revoluție

22 December 2011

La mine în oraş, n-a fost revoluţie. Profesorul Mănescu n-a ieşit din casă nici măcar să-şi cumpere de băut, Pişcoci a rămas în garsoniera lui, senil şi aţipit, iar Jderescu a ieşit doar să-şi ia de la alimentara, pe sub mână, pui de Gostat. Lumea îşi vedea de lucruri mărunte. De serviciu, de statul la coadă, de statul de şase pentru maşina de ouă sau de butelii. De viaţa normală, se subînţelege.

Cu toate acestea, s-a tras. Domnu’ Simaca de la cinci a fost rănit. Se întâlnise un vecin cu nevastă-sa care venea de la spital şi tot blocul vuia. Oamenii văzuseră şi un terorist îmbrăcat în camuflaj, alergând cu puşca pe bulevard. Toţi îl văzuseră, nu era dubiu. Bine… şi? Ce făcea? Se plimba aşa pe stradă ca şi cum se ducea la aprozar? Da, dom’le… mergea şi trăgea! Auzisem chiar şi eu. Stăteam cocoşată sub masă în cămara din spate a mătuşii mele şi auzeam amândouă cum se trage: Poc! Poc! Mai stătea puţin, ieşeam de sub masă, dădeam drumul la televizor şi iar: Poc! Poc! Şi iar ne închideam în cămară şi ne înghesuiam sub masă. Murim, tanti? o întrebam… Stai cuminte, îmi zicea. Nu murim, pentru ca trebuie să o aşteptăm pe mama.

Începusem să mă luminez. Pe stradă era război, tata era plecat la Bucureşti să se lupte cu un nou cuvânt din vocabularul meu: teloriştii (sic), iar noi nu aveam cum să murim pentru că trebuia să vină mama de la servici’. Şi mama a venit seara târziu, ca să ne confirme parcă supravieţuirea, rezistenţa eroică în faţa duşmanului telorist care-l rănise chiar şi pe domnu’ Simaca de la cinci. Mami, mami! Am înviiins!!! Mama avea însă o bucurie palidă, iar toţi ai mei, care s-au adunat apoi în faţa televizorului, au început să-şi împartă o complicitate neînţeleasă, ce le amesteca speranţele cu-amărăciunea. N-am învins imediat ce s-a întors mama de la serviciu, dar era clar că întoarcerea ei nu mai putea să amâne victoria.

Am învins câteva zile mai târziu. Cu mici corecţii de percepţie. Simaca, de pildă, era bine mersi acasă, sforăia. Nevastă-sa fusese într-adevăr la spital, dar nu la vreun rănit în revoluţie, ci la socru’su, care se operase de prostată la Municipal. Şi teroristul în camuflaj umblase, desigur; numai că umblase prin minţile speriate ale unor vecini de bloc, prostiţi cu anii de statul împreună la coadă. Şi cu toate acestea, s-a tras. Cine-a tras nu se ştie, evident, nici acum, dar urme de gloanţe se văd încă pe câteva blocuri la bulevard. Tatăl meu, ofiţer de miliţie, plecat la Bucureşti la cursuri de specializare, a trăit şi el diversiunea. Dar nu într-o dimensiune stupidă şi caraghioasă aşa cum ni s-a-ntâmplat nouă, celor de acasă, ci în înfăţişarea ei cinică şi macabră, care i-ar fi putut aduce sfârşitul într-un episod similar celui de la Otopeni.

Cu alte cuvinte, domnule Porumboiu, la noi în oraş n-a fost revoluţie… Am aflat, de altfel, cu toţii că adevarată revoluţie, care a început la Timişoara, a fost şi ea furată. Iar cine priveşte cu decenţă şi luciditate peste politica anilor de atunci, înţelege şi cine a furat revoluţia şi de ce i-a înecat ‘catifeaua’ în sânge. Am avut onoarea, în meseria mea, să cunosc câţiva oameni care au ieşit în faţa tancurilor la Timişoara şi au strigat pentru prima dată LIBERTATE! Câţiva eroi, de fapt. Fără certificate de revoluţionar şi fără privilegii. Doar ei şi revoluţia lor cea adevărată.

Numai că România celor 17 ani de la revoluţia lor s-a umplut de Măneşti, Pişcoci şi Jdereşti care se-agită la televizor să spună ei adevăruri. I-aţi văzut în fiecare an. Unii sunt la fel de sărmani şi trişti precum personajele din filmul lui Corneliu Porumboiu. Alţii sunt certificaţi, prosperi şi privilegiaţi. Şi toţi, fără ruşine, fără decenţă, continuă să urle pe ecran adevăruri despre ce-au fost ei în acele zile, tulburând odihna şi memoria celor care ar fi trebuit să fie, dar n-au mai fost după decembrie ’89…

Text publicat in decembrie 2006. Il puteti afla aici.

În amintirea bunicilor mei

17 June 2011

Dragă Bunica,

Mai întâi, te rog să mă ierți. Am rătăcit nuvelele lui Cehov. Ultima dată când ne-am văzut erau pe patul din dormitorul mic, iar când ai plecat la spital am vrut să ți le dau, să-ți țină de urât, dar mi-ai zis să le păstrez. Abia te mai mișcai. Îți paralizase partea dreaptă, nu mai mâncai, noaptea respirai greu, dar te încăpățânai să te ținem departe de doctor. Ai știut că dacă pleci n-ai să mai vii niciodată acasă. Poate de asta mi-ai lăsat nuvelele atunci.

Acum, când mă gândesc, te văd stând pe un colț de pat ca să nu mă stingherești când învăț, cu ochelarii pe nas și cu Cehov în brațe, ca la școala de catiheți a lui Popa Smântână. Citești și moțăi. Când dau pagina vreunui eseu la care lucrez, tresari și te scuturi de spate, zicându-mi senin că tocmai ți-a trecut moartea pe acolo. N-am uitat vorba asta și când mă mai trece vreun fior, o repet în gând și râd în mine. Îmi amintește de Bunica… Mai aveai mata niște vorbe pe care mi le ziceai din anii de ocupație. Una era proletară, cu Stalin și poporul rus, libertatea ne-o adus! Alta era a lui Tănase, un pamflet care-ți plăcea mult. Mai ții minte? Rău era cu “der, die, das/ Da-i mai rău cu “davai ceas”./ De la Nistru pân’ la Don/ Davai ceas, davai palton/ Davai ceas, davai moșie/ Harașo, tovărășie! Ce mă mai amuzam că nu mai știai ce făceai la noi în casă cu o zi înainte, dar țineai minte versuri și întâmplări de când aveai 16 de ani!

Erai un copil. La Băhrinești, raion Cernăuți, unde te-ai născut, jumătate de sat purta numele tău. Așa era lumea românească de acolo. Înghesuită. Mai întâi de habsburgi, apoi de cazaci. Ca să nu se scurgă sângele printre străini, românii s-au luat în familie și nimănui nu i-a fost de mirare că bunicul, Anton, cu care ai împărțit toată viața, ți-era văr de-al doilea. Când am fost la Băhrinești, după căderea URSS, mi-am cunoscut familia. Nu mai trăia Bunicu’, săracul. Asta i-a fost lui soarta, să nu-și mai vadă niciodată frații și mama. În sat, la cimitir, jumătate din morminte erau tot cu numele nostru. Câți n-or fi murit cu istoria în brațe, așteptând să se îndrepte lumea…

Dar, îmi amintesc, am dat peste un frate al lui, în viață! Leit Bunicu’! Aceiași ochi luminoși, aceeași vorbă, aceeași bunătate. Am stat cu el o după-amiază întreagă într-o casă tristă, arsă de soare, și nu-mi venea a crede ce depărtare a pus destinul între doi oameni atât de asemenea. Îl vedeam pe Bunicu’, ieșit la pensie din sistemul ceaușist, cum își purta bătrânețile prin crâng în bastonul lui de lup singuratic. Copil fiind, îi însoțeam cu năzbâtiile mele plimbările, îl târam la heleșteu să vedem împreună bărcile, îl ocoleam prin desișuri și-l puneam să-mi măsoare înălțimile de la care săream din copaci. El mă dojenea surâzând, apoi se cufunda adumbrit în tăcere. Bunicu’ murise de mult, dar omul pe care-l cunoșteam după graniță avea aceeași lumină în surâs și aceeași adâncime a tăcerilor. Îi lega, așternută între două țări, o eternitate de cuvinte nerostite.

Când mi-ai citit prima dată din Cehov, dragă Bunica, mi-ai spus povestea aceea a copilului sărac, pus slugă la stăpânul rău, care-i scrie bunicului implorându-l să-l primească înapoi acasă. Dar pe plic nu știe să scrie vreo adresă și trece doar atât: Bunicului din satul meu. Mata uitai că mi-ai citit nuvela și mi-o tot repetai, rostind apăsat la final: ”Bunicului, din satul meu” Și râdeai…

Eu nu știu cum se așează lucrurile în lumea în care te-ai dus. Cine, unde stă, dacă are adresă. Bănuiesc că nici oamenii nu se mai împart așa, ca la noi, de pildă, în ruși buni și unii mai răi, în românii de aici și românii de dincolo. Mă gândesc că ai de adunat în jurul tău atâția oameni cu care nu te-ai văzut de-o veșnicie, încât nu mai ai vreme să desparți. Să-mi spui dacă greșesc. În altă ordine de idei, sper că te simți mai bine, că ți-ai revenit cu sănătatea, că poți să mănânci și să citești după cum îți place. Iar dacă afli ceva de Cehov, te rog, dă-mi un semn. M-aș bucura tare mult să ne mai vedem, nopțile măcar, când îți mai faci ceva timp. Dar, dacă nu se poate acum, altădată, cine știe, într-o lume mai bună…

Te rog să nu uiți să-l pupi pe Bunicu’ din partea mea.

Te îmbrățișez cu drag ,

Liana

Rândurile acestea au apărut în ultimul număr DOR prin generozitatea editorului Cristian Lupșa. Îi mulțumesc.
Numărul șase al revistei îl puteți cumpăra din librăriile Cărturești.

Remediu pentru astenii

12 April 2011

Există oameni capabili să țină în funcțiune mecanisme împotriva curentului, oameni înzestrați cu un talent al regenerării care face ca reperele să rămână mereu acolo și mereu vii. Oameni care te inspiră să îndrăznești, să nu-ți camuflezi onestitatea și să nu te uiți la tine învins. Pentru oamenii aceștia speranța nu e o proiecție difuză, ci un fel de obligație morală. Ei îți amintesc, în cele mai insuportabile angoase sau în cele mai confortabile astenii că ‘ceilalți nu obosesc niciodată’.

Am trecut perioade de convulsii greu de povestit, pe care din decență nu le voi spune public, dar în multe dintre ele am putut să rezist pentru că nu m-am simțit singură. Dintre cei care s-au simțit datori să nu obosească și, prin asta, m-au ajutat să respir a fost, fără să știe, Dan Tăpălagă.

Cu Dan am crescut o vreme în aceeași redacție, amândoi pe lângă jurnaliști buni și plin de talent. Pe atunci, când eu abia făceam cunoștință cu redactarea, el avea deja o voce, lucrase la Europa Liberă și România Actualități, venea cu multe idei și le rostea la microfonul BBC cu entuziasm și convingător. Ceea ce m-a uimit, însă, la el în munca de redacție era felul în care își scria textele. Nu se uita la taste. Le simțea. Ideile lui izbucneau pe ecran cu o coerență care nu lăsa gândurile să mai treacă prin tastatură. Chiar și atunci când revenea, o făcea îndreptat tot către ecran. Textul lui zvâcnea, ca și vocea apoi, în eter…

Mi-am amintit aceste gesturi recitindu-i articolele din prima sa colecție editorială. Pentru cei care nu o au încă acasă, Bulversarea valorilor. Scrieri dintr-un timp buimac este o selecție de articole publicate de-a lungul ultimilor ani pe site-ul Hotnews, însoțită în premieră de reacții ale cititorilor. Premiera trebuie citită ca o reverență făcută publicului și ca un semn că opiniile oamenilor sunt prețuite dacă au relevanță, chiar când deschid discuții în contradictioriu. Cum scrie și ce spune Dan urmăresc atent de multă vreme, dar acum mie mi-a plăcut cartea. Spre deosebire de sutele de porcării servite studenților la școlile de presă, cartea aceasta chiar ar fi un manual.

‘Bulversarea valorilor’ este, întâi de toate, o radiografie a presei ultimilor ani, scrisă cu luciditate și discernământ. Sunt calități pe care mulți oameni din presă i le recunosc, chiar dacă în mod public, desigur, i le detestă. Dan are nu doar capacitatea de a identifica, ci și de a indica falsul cu exactitate, grosolăniile și ipocriziile vândute ca libertăți de exprimare. Ceea ce poate fi admirat cu dezinvoltură este că în criticile la adresa presei și în critica politică, deopotrivă, înverșunarea lui nu alunecă spre mizantropie. Asta face diferența dintre el și cei care, confundându-i consecvența cu talibanismul, au disprețul în viscere și ura ca valoare. Tonul lui e ferm, fără să fie distrugător; ustură pentru că poate rosti public cele mai ferite adevăruri, dar rostul e vindecător. Nu dă cu bâta, lovește cu argumente, nu stropește cu sânge pe pereți, taie precis cu bisturiul. În jurul său nu rămâne jeg, ci o oglindă clară a lumii jurnalistice și politice, cu multe din mizeriile ei.

În al doilea rînd, sau mai bine spus, în ansamblu, cartea lui e radiografia încrengăturilor jurnalistice cu cele ale lumii politice. Nu sunt lucruri care nu se știu, dar sunt multe din lucrurile pe care nu le rostește nimeni, pentru că puțini mai sunt independenți, și mai puțini și-au păstrat coloana vertebrală, și tot mai puțini mai au speranță ori curaj. Pentru Dan Tăpălagă, credibilitatea nu are nume de instituție, are chiar numele său.

Nu în ultimul rând, cartea merită citită pentru prospețime. Dan nu e doar un jurnalist rar, ci și un personaj viu. Are maturitatea unui gazetar hârșâit prin presa postdecembristă și încă pasiunea acelui adolescent neviciat de comunism. Scrisul lui s-a păstrat așa cum izbucnea cândva din tastatură: spontan, sincer, neobosit și necenzurat.

Ca să construim pe sensul lumii bun, avem nevoie de oameni ca el. Oameni capabili să țină în funcțiune mecanisme împotriva curentului, înzestrați cu un talent al regenerării care face ca reperele să rămână mereu acolo și mereu vii. Oamenii care te inspiră să îndrăznești, să nu-ți camuflezi onestitatea și să nu te uiți la tine învins. Oamenii pentru care speranța nu e o proiecție difuză, ci un fel de obligație morală. Ei îți amintesc, în cele mai insuportabile angoase sau în cele mai confortabile astenii că nu îți poți îngădui să obosești niciodată…

Gala Gopo

28 March 2011

Victor Rebengiuc a primit astă seară premiul pentru cel mai bun actor într-un rol principal la Gala Premiilor Gopo, ediția a V-a. A fost unicul moment al serii in care sala s-a ridicat și a aplaudat în picioare. Vesel și sprinten ca un adolescent, maestrul a urcat pe scenă, a zambit senin și a rostit doar atât: Multumesc! Iar sala a continuat să aplaude. Până la final, toți care au mai urcat pentru trofee i-au invocat numele.

Nici nu se poate altfel. Victor Rebengiuc are un talent strivitor. Poate vorbi orice, dar mai ales poate să nu spună nimic și cu o simplă privire te învinge. Invocându-l apoi e ca și cum ai îndrăzni să te împrietenești cu Dumnezeu. E ceva acolo… Ușurința de a traversa scena și de a se strecura în sufletele celorlalți nu e a oamenilor, îmi vine să spun, e de mai sus. Iar Medalia de onoare, pentru care a fost premiat astă seară, e filmul care-i îmbracă elegant, cu una dintre cele mai potrivite măsuri, talentul. Regizorul Călin Peter Netzer a avut inspirația să-i ofere rolul care ar putea încheia frumos ciclul distribuției în pelicule cu subiect marcat de comunism, pe care l-a început în glorie maestrul, acum 22 de ani, jucându-l pe Ilie Moromete. De la țăranul îndărătnic care refuză să-și dea pământul la colectiv până la pensionarul nostalgic care-și toarnă fiul la Securitate și e decorat de Iliescu, Victor Rebengiuc își joacă rolurile impecabil. Nu știm câtă artă e în spatele unor asemenea interpretări, dar sentimentul e că nu poate fi un altul în loc. Atunci când un actor te convinge că filmul, fără el, nu ar fi putut să existe, merită pe deplin un Oscar. Maestrul a primit astă seară doar Gopo, dar asta pentru că nici el, nici Ion Popescu nu s-au născut peste ocean.

Aflată la a cincea ediție, Gala Premiilor Gopo începe să devină o sărbătoare a filmului într-un sens din ce în ce mai autentic și mai fastuos, pe măsura calității filmelor nominalizate și a participanților. M-am bucurat să zăresc în sală oameni pe care-i prețuiesc și în care cred. Și m-am mai bucurat că filmul pe care am pariat încă de la apariție a obținut marele trofeu. Din treisprezece nominalizări, pelicula lui Florin Șerban, Eu când vreau să fluier, fluier și-a adjucat șapte statuete Gopo, incluzând premiul pentru cel mai bun film, cel mai bun regizor și cel mai bun debut. Iar Mirela Oprișor, care joacă formidabil în Marți după Crăciun, a meritat fără ezitare trofeul pentru cea mai buna interpretare feminină.

Am avut ocazia să și vedem în premieră secvențe din filmele ce vor rula anul acesta și care se vor afla probabil printre nominalizările de anul viitor. Un accent promițător și sentimentul că ne debarasăm încet, încet de tonurile comuniste. Ar fi și păcat să continuăm să torturăm publicul tânăr cu obsesiile vechii generații de regizori doar pentru a fi în grațiile lor. Așa cum s-a văzut în festivalurile internaționale și la numeroasele participări europene realizate cu sprijinul ICR, noua generație de regizori a trecut etapa și cu brio și cu premiii. Iar pentru că premiile au apărut la capătul unor intense popularizări făcute de institutele noastre culturale din străinătate, președintele ICR, Horia Roman Patapievici, a fost premiat astă seară și el.

Îmi place să cred că a fost o adevărată ceremonie pe care, păstrând proporțiile, o putem asemui celei pregătite de Academia Americană. Numai că, prin statuetă, care-l înfățișează pe nostimul omuleț al lui Gopo și prin prezența bonomă și inspirată a gazdei, Andi Moisescu, Gala Premiilor Gopo e chiar mai simpatică decât Oscarurile.

Next Page »