Liana Alexandru

Sunt scene care vorbesc din prima clipă. Ca și oamenii. Întâia mișcare de cadru, ca prima atingere de privire, are înăuntru promisiunea întregului. Poate că aparențele înșeală, așa cum spune lumea. Dar ele ne-nșeală rațiunea, nu cred că ne trădează sufletul. Iar dacă actul artistic se bazează, ca și relațiile dintre oameni, pe spontaneitatea reacției receptorului, atunci, îmi vine să spun, aparențele sunt judecata liberă și curată a sufletului. De aceea, orice primă întâlnire, cu un om, cu o carte, cu un loc, cu o operă de artă, o piesă muzicală sau o scenă de film, poartă cu sine premisa deznodământului. Știi cum va fi până la final.

Așa sunt întâlnirile mele cu Radu Mihăileanu. Deși primul interviu i l-am citit după câteva filme, modestia cu care vorbește despre sine mi s-a părut că se leagă atât de coerent cu generozitatea din peliculele lui, încât n-am rezistat tentației de a-mi confirma prima impresie. Că în spatele ecranului plin de nuanțe, se află un cunoscător al lumii extrem de bine structurat.

Izvorul femeilor, ultimul său film, nominalizat la Cannes pentru Palme d’Or şi, anul acesta, pentru două premii Cesar, este un film de manual. El trebuie vizionat mai întâi în şcoli, apoi în sălile de cinema. E un reper pentru educaţia sexelor, pentru aşezarea noastră ca indivizi într-o societate al cărei nucleu îl reprezintă familia. Ar trebui să-l ştie nu doar femeile din Africa, sau Orientul Mijlociu, unde spune povestea că se petrece acţiunea, nu neapărat societatea franceză, unde Mihăileanu a făcut şcoală ca regizor şi în care purtarea vălului islamic în şcoli a stârnit un mare scandal acum câţiva ani. Eu aş începe cu societatea americană, modelul întregii lumi democratice, în care femeile încă îşi caută drepturile în adunări feministe sau, în cel mai fericit caz, în terapii de grup.

Pentru că pune în discuţie un subiect sensibil care frământă încă specia – rolul femeii în viaţa de familie şi felul în care relaţionează cu bărbatul – abordarea lui Mihăileanu mi se pare strălucită. Ne despovărează de o prejudecată care face şi acum ca femeia să-i fie, în numele iubirii, nu egală, ci supusă alesului. Masculul e cel a cărui dispoziţie naturală e să părăsească aria domestică în căutare de hrană, iar femeia să aibă grijă de perimetrul imediat. O grijă care a ajuns să cuprindă toate muncile casnice. În filmul nostru, nu doar a găti, a spăla, a avea grijă de copii, ci şi a aduce apă de la izvor. Ceea ce ar trebui să schimbe major această aşezare e faptul că în lumea noastră, bărbatul nu mai e deloc în aria sălbatică, de forţă, în care e nevoit să-şi probeze virilitatea. Nu mai merge nici la vânătoare şi nici la război. Altfel, spus, s-a domesticit. Iar, în vreme ce femeia continuă aceleaşi munci ancestrale, bărbatul îşi menţine compania masculină, dar îşi validează virilitatea prin viciu. În cazul de faţă, la birt.

Pentru că e chiar la început de film, o să-mi îngădui să vă dezvălui această scenă: O tânără pierde copilul din pântece, în timp ce coboară cu găleţile în spate dinspre izvor, împreună cu femeile satului. În acest timp, bărbaţii stau tolăniţi în arşiţa după-amiezii şi sporovăie la cârciumă. Pentru ei, lumea curge perfect. Pentru femeile satului, e încă o risipă, la propriu şi metaforic, a izvorului din care ar trebui să ţăşnească viaţa. Aceasta este intriga. Dintr-o astfel de sincopă, din acest neajuns pe care femeia nu-l poate în mod natural admite, pentru că ar subscrie dispariţiei speciei, trebuie să se nască şi soluţia. Bărbaţii din sat nu înţeleg sensul problemei cu care se confruntă femeile, aşa că ele decid să pornească tocmai de la sursă. Cum în joc este chiar specia, femeile hotărăsc să nu o mai perpetueze. În frumoasa metaforă a lui Mihăileanu, declară o grevă a iubirii!

Ce cred că reprezintă lecţia la care toţi trebuie să fim prezenţi e aceea că femeile caută rezolvarea în interiorul relaţiei, nu în afara ei. Ele stau la sfat, dar nu se constituie în asociaţii, nu fac bisericuţe şi nici nu se duc să discute cu vreun înţelept al satului, să se destăinuie sau să caute în altă parte îndrumare. Ele ştiu prea bine ce au de făcut. Pentru că rezolvarea crizei e chiar în natura lor, tot aşa cum a-i admite femeii egalitatea ca rol în viaţa domestică e pentru mascul în gena evoluţiei sale.

By Nicoleta Nicolae, ProTv Magazin

Preferi frumusețea naturală?

Prefer naturală. Nu în frumusețea chipului, ci a firii. Naturalețea, delicatețea, educația și generozitatea fac o femeie să fie frumoasă. Pentru mine, cea mai frumoasă femeie din România e Marina Sturdza, o prințesă adevarată, fără vârstă, ca în poveștile nemuritoare.

Ce sfaturi de frumusețe și îngrijire ai primit de la mama ta?

Mama nu m-a sfătuit niciodată cum să mă fac frumoasă fiindcă, pentru ea, am fost frumoasă oricum. Dar, așa cum a putut, s-a îngrijit mereu să am hăinuțe deosebite. Chiar ea mi le dichisea de multe ori. Îmi croșeta bentițe, manșete, flori pentru rochițele de catifea cu care mergeam la școală, la spectacole sau la serbări. Mai târziu, mi-a dat din garderoba ei tot ce mi-ar fi placut mie să îmbrac. Așa că de la mama am purtat și primele tocuri, și primele sacouri. Dăruirea și generozitatea ei au ținut loc de sfat pentru că m-a învățat să fiu un om bun.

Ai avut vreodată probleme cu greutatea?

Am slăbit foarte mult când m-am angajat în radio. Eram în al treilea an de facultate și mă trezeam în fiecare zi, dimineața, la ora 4.00 ca să merg în redacție la Uniplus, să fac matinalul. Până la sediu, schimbam două metrouri și un tramvai, lucram acolo câteva ore, apoi mă mutam în redacția BBC pănă la prânz, după care alergam la facultate, la cursuri. Seara ajungeam frântă și, de oboseală, nu mai puteam uneori nici să mănânc. Am slăbit rapid vreo 7 kilograme. Dar, după ce am trecut de sesiune, a venit vacanța și mi-am revenit.

Ai ținut vreodată o dieta?

Am descoperit de vreun an singura dieta căreia i-am înțeles mecanismele și care nu e un regim de slăbit, ci un fel de a mânca eficient. N-am mai răcit o singura dată de când am reînvățat să mănânc, mi s-a schimbat tenul, am o imunitate crescută. La ultima radiografie abdominală, doctorul mi-a zis ca sunt pe dinăuntru ca în atlasul de anatomie. Pe scurt, dimineața mănânc fructe, la prânz ce gătesc eu, iar seara mănânc puțin. Între timp, beau ceaiuri și multă apă.

Ai un ritual de frumusețe?

Când lucrezi în televiziune, gesturile cotidiene devin ritualuri. Îmi spăl părul în fiecare zi pentru ecran și mă fardez. De imaginea noastră se ocupă Nicoleta Iovan, așa că în privința hainelor, merg cu încredere pe mâna ei. În timpul meu liber, am grijă de păr și folosesc doar rimel, ruj și anticearcăn dacă ies în oraș. Iar, mai nou, îmi plac rochițele. Am început să le prefer pantalonilor.

Ești adepta produselor naturiste?

Cred că dacă mănânci fructe, bei ceaiuri și faci mișcare ai tot mai puțină nevoie de produse cosmetice.

Ești dependentă de un produs cosmetic anume?

Singurul produs care mi-a ramas potrivit de-a lungul timpului e o cremă de corp norvegiană. În rest, nu folosesc creme. Noaptea, tenul are nevoie să respire, nu simt nevoia să-l îmbâcsesc cu formule chimice inventate în laborator.

Dacă ar fi să schimbi ceva la tine, ce ar fi? De ce?

Dacă mă uit în urmă, mi-aș fi dorit mai mult curaj. Dar, dacă mă uit înainte, îmi place să cred că ce n-am spus sau n-am făcut până acum își va găsi, la timpul său, expresia desăvârșită.

By Anca Simionescu, Evenimentul Zilei

Canalul de știri își începe emisia din 1 martie, de la ora 19.00. Vedetele postului: Adriana Muraru, Liana Alexandru, Luca Niculescu, Cosmin Prelipceanu, Emma Zeicescu, Cosmin Stan și Laura Teodoru.

Începând cu 1 martie, de la ora 19.00 și într-un format full HD, Digi24 se alătură canalelor de sport Digisport 1, 2 si 3, canalului DIGI Film și postului muzical Utv, membre ale grupului RCS& RDS. Zilnic, 24 de ore din 24, canalul va aduce “actualitatea în direct, aici și acum”, prin intermediul știrilor.

George Orbean, project manager Digi24, spune că postul Tv este mult mai mult decât un nou canal de știri. „Suntem parte a unui proiect ambițios, vrem să readucem în prim plan știrea de calitate, tratată jurnalistic, să evitâm mondenul și de aceea în emisiunile Digi24 vorbim despre creativitate, inovație. Punem întrebari, oferim orizonturi de gândire, aducem în prim plan tineri talentați, entuziaști, îndrăzneși și redescoperim valorile autentice”, a explicat George Orbean.

Citiţi mai mult: Digi 24, „pe sticlă” de mărțișor

La mine în oraş, n-a fost revoluţie. Profesorul Mănescu n-a ieşit din casă nici măcar să-şi cumpere de băut, Pişcoci a rămas în garsoniera lui, senil şi aţipit, iar Jderescu a ieşit doar să-şi ia de la alimentara, pe sub mână, pui de Gostat. Lumea îşi vedea de lucruri mărunte. De serviciu, de statul la coadă, de statul de şase pentru maşina de ouă sau de butelii. De viaţa normală, se subînţelege.

Cu toate acestea, s-a tras. Domnu’ Simaca de la cinci a fost rănit. Se întâlnise un vecin cu nevastă-sa care venea de la spital şi tot blocul vuia. Oamenii văzuseră şi un terorist îmbrăcat în camuflaj, alergând cu puşca pe bulevard. Toţi îl văzuseră, nu era dubiu. Bine… şi? Ce făcea? Se plimba aşa pe stradă ca şi cum se ducea la aprozar? Da, dom’le… mergea şi trăgea! Auzisem chiar şi eu. Stăteam cocoşată sub masă în cămara din spate a mătuşii mele şi auzeam amândouă cum se trage: Poc! Poc! Mai stătea puţin, ieşeam de sub masă, dădeam drumul la televizor şi iar: Poc! Poc! Şi iar ne închideam în cămară şi ne înghesuiam sub masă. Murim, tanti? o întrebam… Stai cuminte, îmi zicea. Nu murim, pentru ca trebuie să o aşteptăm pe mama.

Începusem să mă luminez. Pe stradă era război, tata era plecat la Bucureşti să se lupte cu un nou cuvânt din vocabularul meu: teloriştii (sic), iar noi nu aveam cum să murim pentru că trebuia să vină mama de la servici’. Şi mama a venit seara târziu, ca să ne confirme parcă supravieţuirea, rezistenţa eroică în faţa duşmanului telorist care-l rănise chiar şi pe domnu’ Simaca de la cinci. Mami, mami! Am înviiins!!! Mama avea însă o bucurie palidă, iar toţi ai mei, care s-au adunat apoi în faţa televizorului, au început să-şi împartă o complicitate neînţeleasă, ce le amesteca speranţele cu-amărăciunea. N-am învins imediat ce s-a întors mama de la serviciu, dar era clar că întoarcerea ei nu mai putea să amâne victoria.

Am învins câteva zile mai târziu. Cu mici corecţii de percepţie. Simaca, de pildă, era bine mersi acasă, sforăia. Nevastă-sa fusese într-adevăr la spital, dar nu la vreun rănit în revoluţie, ci la socru’su, care se operase de prostată la Municipal. Şi teroristul în camuflaj umblase, desigur; numai că umblase prin minţile speriate ale unor vecini de bloc, prostiţi cu anii de statul împreună la coadă. Şi cu toate acestea, s-a tras. Cine-a tras nu se ştie, evident, nici acum, dar urme de gloanţe se văd încă pe câteva blocuri la bulevard. Tatăl meu, ofiţer de miliţie, plecat la Bucureşti la cursuri de specializare, a trăit şi el diversiunea. Dar nu într-o dimensiune stupidă şi caraghioasă aşa cum ni s-a-ntâmplat nouă, celor de acasă, ci în înfăţişarea ei cinică şi macabră, care i-ar fi putut aduce sfârşitul într-un episod similar celui de la Otopeni.

Cu alte cuvinte, domnule Porumboiu, la noi în oraş n-a fost revoluţie… Am aflat, de altfel, cu toţii că adevarată revoluţie, care a început la Timişoara, a fost şi ea furată. Iar cine priveşte cu decenţă şi luciditate peste politica anilor de atunci, înţelege şi cine a furat revoluţia şi de ce i-a înecat ‘catifeaua’ în sânge. Am avut onoarea, în meseria mea, să cunosc câţiva oameni care au ieşit în faţa tancurilor la Timişoara şi au strigat pentru prima dată LIBERTATE! Câţiva eroi, de fapt. Fără certificate de revoluţionar şi fără privilegii. Doar ei şi revoluţia lor cea adevărată.

Numai că România celor 17 ani de la revoluţia lor s-a umplut de Măneşti, Pişcoci şi Jdereşti care se-agită la televizor să spună ei adevăruri. I-aţi văzut în fiecare an. Unii sunt la fel de sărmani şi trişti precum personajele din filmul lui Corneliu Porumboiu. Alţii sunt certificaţi, prosperi şi privilegiaţi. Şi toţi, fără ruşine, fără decenţă, continuă să urle pe ecran adevăruri despre ce-au fost ei în acele zile, tulburând odihna şi memoria celor care ar fi trebuit să fie, dar n-au mai fost după decembrie ’89…

Text publicat in decembrie 2006. Il puteti afla aici.

Dragă Bunica,

Mai întâi, te rog să mă ierți. Am rătăcit nuvelele lui Cehov. Ultima dată când ne-am văzut erau pe patul din dormitorul mic, iar când ai plecat la spital am vrut să ți le dau, să-ți țină de urât, dar mi-ai zis să le păstrez. Abia te mai mișcai. Îți paralizase partea dreaptă, nu mai mâncai, noaptea respirai greu, dar te încăpățânai să te ținem departe de doctor. Ai știut că dacă pleci n-ai să mai vii niciodată acasă. Poate de asta mi-ai lăsat nuvelele atunci.

Acum, când mă gândesc, te văd stând pe un colț de pat ca să nu mă stingherești când învăț, cu ochelarii pe nas și cu Cehov în brațe, ca la școala de catiheți a lui Popa Smântână. Citești și moțăi. Când dau pagina vreunui eseu la care lucrez, tresari și te scuturi de spate, zicându-mi senin că tocmai ți-a trecut moartea pe acolo. N-am uitat vorba asta și când mă mai trece vreun fior, o repet în gând și râd în mine. Îmi amintește de Bunica… Mai aveai mata niște vorbe pe care mi le ziceai din anii de ocupație. Una era proletară, cu Stalin și poporul rus, libertatea ne-o adus! Alta era a lui Tănase, un pamflet care-ți plăcea mult. Mai ții minte? Rău era cu “der, die, das/ Da-i mai rău cu “davai ceas”./ De la Nistru pân’ la Don/ Davai ceas, davai palton/ Davai ceas, davai moșie/ Harașo, tovărășie! Ce mă mai amuzam că nu mai știai ce făceai la noi în casă cu o zi înainte, dar țineai minte versuri și întâmplări de când aveai 16 de ani!

Erai un copil. La Băhrinești, raion Cernăuți, unde te-ai născut, jumătate de sat purta numele tău. Așa era lumea românească de acolo. Înghesuită. Mai întâi de habsburgi, apoi de cazaci. Ca să nu se scurgă sângele printre străini, românii s-au luat în familie și nimănui nu i-a fost de mirare că bunicul, Anton, cu care ai împărțit toată viața, ți-era văr de-al doilea. Când am fost la Băhrinești, după căderea URSS, mi-am cunoscut familia. Nu mai trăia Bunicu’, săracul. Asta i-a fost lui soarta, să nu-și mai vadă niciodată frații și mama. În sat, la cimitir, jumătate din morminte erau tot cu numele nostru. Câți n-or fi murit cu istoria în brațe, așteptând să se îndrepte lumea…

Dar, îmi amintesc, am dat peste un frate al lui, în viață! Leit Bunicu’! Aceiași ochi luminoși, aceeași vorbă, aceeași bunătate. Am stat cu el o după-amiază întreagă într-o casă tristă, arsă de soare, și nu-mi venea a crede ce depărtare a pus destinul între doi oameni atât de asemenea. Îl vedeam pe Bunicu’, ieșit la pensie din sistemul ceaușist, cum își purta bătrânețile prin crâng în bastonul lui de lup singuratic. Copil fiind, îi însoțeam cu năzbâtiile mele plimbările, îl târam la heleșteu să vedem împreună bărcile, îl ocoleam prin desișuri și-l puneam să-mi măsoare înălțimile de la care săream din copaci. El mă dojenea surâzând, apoi se cufunda adumbrit în tăcere. Bunicu’ murise de mult, dar omul pe care-l cunoșteam după graniță avea aceeași lumină în surâs și aceeași adâncime a tăcerilor. Îi lega, așternută între două țări, o eternitate de cuvinte nerostite.

Când mi-ai citit prima dată din Cehov, dragă Bunica, mi-ai spus povestea aceea a copilului sărac, pus slugă la stăpânul rău, care-i scrie bunicului implorându-l să-l primească înapoi acasă. Dar pe plic nu știe să scrie vreo adresă și trece doar atât: Bunicului din satul meu. Mata uitai că mi-ai citit nuvela și mi-o tot repetai, rostind apăsat la final: ”Bunicului, din satul meu” Și râdeai…

Eu nu știu cum se așează lucrurile în lumea în care te-ai dus. Cine, unde stă, dacă are adresă. Bănuiesc că nici oamenii nu se mai împart așa, ca la noi, de pildă, în ruși buni și unii mai răi, în românii de aici și românii de dincolo. Mă gândesc că ai de adunat în jurul tău atâția oameni cu care nu te-ai văzut de-o veșnicie, încât nu mai ai vreme să desparți. Să-mi spui dacă greșesc. În altă ordine de idei, sper că te simți mai bine, că ți-ai revenit cu sănătatea, că poți să mănânci și să citești după cum îți place. Iar dacă afli ceva de Cehov, te rog, dă-mi un semn. M-aș bucura tare mult să ne mai vedem, nopțile măcar, când îți mai faci ceva timp. Dar, dacă nu se poate acum, altădată, cine știe, într-o lume mai bună…

Te rog să nu uiți să-l pupi pe Bunicu’ din partea mea.

Te îmbrățișez cu drag ,

Liana

Rândurile acestea au apărut în ultimul număr DOR prin generozitatea editorului Cristian Lupșa. Îi mulțumesc.
Numărul șase al revistei îl puteți cumpăra din librăriile Cărturești.

Există oameni capabili să țină în funcțiune mecanisme împotriva curentului, oameni înzestrați cu un talent al regenerării care face ca reperele să rămână mereu acolo și mereu vii. Oameni care te inspiră să îndrăznești, să nu-ți camuflezi onestitatea și să nu te uiți la tine învins. Pentru oamenii aceștia speranța nu e o proiecție difuză, ci un fel de obligație morală. Ei îți amintesc, în cele mai insuportabile angoase sau în cele mai confortabile astenii că ‘ceilalți nu obosesc niciodată’.

Am trecut perioade de convulsii greu de povestit, pe care din decență nu le voi spune public, dar în multe dintre ele am putut să rezist pentru că nu m-am simțit singură. Dintre cei care s-au simțit datori să nu obosească și, prin asta, m-au ajutat să respir a fost, fără să știe, Dan Tăpălagă.

Cu Dan am crescut o vreme în aceeași redacție, amândoi pe lângă jurnaliști buni și plin de talent. Pe atunci, când eu abia făceam cunoștință cu redactarea, el avea deja o voce, lucrase la Europa Liberă și România Actualități, venea cu multe idei și le rostea la microfonul BBC cu entuziasm și convingător. Ceea ce m-a uimit, însă, la el în munca de redacție era felul în care își scria textele. Nu se uita la taste. Le simțea. Ideile lui izbucneau pe ecran cu o coerență care nu lăsa gândurile să mai treacă prin tastatură. Chiar și atunci când revenea, o făcea îndreptat tot către ecran. Textul lui zvâcnea, ca și vocea apoi, în eter…

Mi-am amintit aceste gesturi recitindu-i articolele din prima sa colecție editorială. Pentru cei care nu o au încă acasă, Bulversarea valorilor. Scrieri dintr-un timp buimac este o selecție de articole publicate de-a lungul ultimilor ani pe site-ul Hotnews, însoțită în premieră de reacții ale cititorilor. Premiera trebuie citită ca o reverență făcută publicului și ca un semn că opiniile oamenilor sunt prețuite dacă au relevanță, chiar când deschid discuții în contradictioriu. Cum scrie și ce spune Dan urmăresc atent de multă vreme, dar acum mie mi-a plăcut cartea. Spre deosebire de sutele de porcării servite studenților la școlile de presă, cartea aceasta chiar ar fi un manual.

‘Bulversarea valorilor’ este, întâi de toate, o radiografie a presei ultimilor ani, scrisă cu luciditate și discernământ. Sunt calități pe care mulți oameni din presă i le recunosc, chiar dacă în mod public, desigur, i le detestă. Dan are nu doar capacitatea de a identifica, ci și de a indica falsul cu exactitate, grosolăniile și ipocriziile vândute ca libertăți de exprimare. Ceea ce poate fi admirat cu dezinvoltură este că în criticile la adresa presei și în critica politică, deopotrivă, înverșunarea lui nu alunecă spre mizantropie. Asta face diferența dintre el și cei care, confundându-i consecvența cu talibanismul, au disprețul în viscere și ura ca valoare. Tonul lui e ferm, fără să fie distrugător; ustură pentru că poate rosti public cele mai ferite adevăruri, dar rostul e vindecător. Nu dă cu bâta, lovește cu argumente, nu stropește cu sânge pe pereți, taie precis cu bisturiul. În jurul său nu rămâne jeg, ci o oglindă clară a lumii jurnalistice și politice, cu multe din mizeriile ei.

În al doilea rînd, sau mai bine spus, în ansamblu, cartea lui e radiografia încrengăturilor jurnalistice cu cele ale lumii politice. Nu sunt lucruri care nu se știu, dar sunt multe din lucrurile pe care nu le rostește nimeni, pentru că puțini mai sunt independenți, și mai puțini și-au păstrat coloana vertebrală, și tot mai puțini mai au speranță ori curaj. Pentru Dan Tăpălagă, credibilitatea nu are nume de instituție, are chiar numele său.

Nu în ultimul rând, cartea merită citită pentru prospețime. Dan nu e doar un jurnalist rar, ci și un personaj viu. Are maturitatea unui gazetar hârșâit prin presa postdecembristă și încă pasiunea acelui adolescent neviciat de comunism. Scrisul lui s-a păstrat așa cum izbucnea cândva din tastatură: spontan, sincer, neobosit și necenzurat.

Ca să construim pe sensul lumii bun, avem nevoie de oameni ca el. Oameni capabili să țină în funcțiune mecanisme împotriva curentului, înzestrați cu un talent al regenerării care face ca reperele să rămână mereu acolo și mereu vii. Oamenii care te inspiră să îndrăznești, să nu-ți camuflezi onestitatea și să nu te uiți la tine învins. Oamenii pentru care speranța nu e o proiecție difuză, ci un fel de obligație morală. Ei îți amintesc, în cele mai insuportabile angoase sau în cele mai confortabile astenii că nu îți poți îngădui să obosești niciodată…

Victor Rebengiuc a primit astă seară premiul pentru cel mai bun actor într-un rol principal la Gala Premiilor Gopo, ediția a V-a. A fost unicul moment al serii in care sala s-a ridicat și a aplaudat în picioare. Vesel și sprinten ca un adolescent, maestrul a urcat pe scenă, a zambit senin și a rostit doar atât: Multumesc! Iar sala a continuat să aplaude. Până la final, toți care au mai urcat pentru trofee i-au invocat numele.

Nici nu se poate altfel. Victor Rebengiuc are un talent strivitor. Poate vorbi orice, dar mai ales poate să nu spună nimic și cu o simplă privire te învinge. Invocându-l apoi e ca și cum ai îndrăzni să te împrietenești cu Dumnezeu. E ceva acolo… Ușurința de a traversa scena și de a se strecura în sufletele celorlalți nu e a oamenilor, îmi vine să spun, e de mai sus. Iar Medalia de onoare, pentru care a fost premiat astă seară, e filmul care-i îmbracă elegant, cu una dintre cele mai potrivite măsuri, talentul. Regizorul Călin Peter Netzer a avut inspirația să-i ofere rolul care ar putea încheia frumos ciclul distribuției în pelicule cu subiect marcat de comunism, pe care l-a început în glorie maestrul, acum 22 de ani, jucându-l pe Ilie Moromete. De la țăranul îndărătnic care refuză să-și dea pământul la colectiv până la pensionarul nostalgic care-și toarnă fiul la Securitate și e decorat de Iliescu, Victor Rebengiuc își joacă rolurile impecabil. Nu știm câtă artă e în spatele unor asemenea interpretări, dar sentimentul e că nu poate fi un altul în loc. Atunci când un actor te convinge că filmul, fără el, nu ar fi putut să existe, merită pe deplin un Oscar. Maestrul a primit astă seară doar Gopo, dar asta pentru că nici el, nici Ion Popescu nu s-au născut peste ocean.

Aflată la a cincea ediție, Gala Premiilor Gopo începe să devină o sărbătoare a filmului într-un sens din ce în ce mai autentic și mai fastuos, pe măsura calității filmelor nominalizate și a participanților. M-am bucurat să zăresc în sală oameni pe care-i prețuiesc și în care cred. Și m-am mai bucurat că filmul pe care am pariat încă de la apariție a obținut marele trofeu. Din treisprezece nominalizări, pelicula lui Florin Șerban, Eu când vreau să fluier, fluier și-a adjucat șapte statuete Gopo, incluzând premiul pentru cel mai bun film, cel mai bun regizor și cel mai bun debut. Iar Mirela Oprișor, care joacă formidabil în Marți după Crăciun, a meritat fără ezitare trofeul pentru cea mai buna interpretare feminină.

Am avut ocazia să și vedem în premieră secvențe din filmele ce vor rula anul acesta și care se vor afla probabil printre nominalizările de anul viitor. Un accent promițător și sentimentul că ne debarasăm încet, încet de tonurile comuniste. Ar fi și păcat să continuăm să torturăm publicul tânăr cu obsesiile vechii generații de regizori doar pentru a fi în grațiile lor. Așa cum s-a văzut în festivalurile internaționale și la numeroasele participări europene realizate cu sprijinul ICR, noua generație de regizori a trecut etapa și cu brio și cu premiii. Iar pentru că premiile au apărut la capătul unor intense popularizări făcute de institutele noastre culturale din străinătate, președintele ICR, Horia Roman Patapievici, a fost premiat astă seară și el.

Îmi place să cred că a fost o adevărată ceremonie pe care, păstrând proporțiile, o putem asemui celei pregătite de Academia Americană. Numai că, prin statuetă, care-l înfățișează pe nostimul omuleț al lui Gopo și prin prezența bonomă și inspirată a gazdei, Andi Moisescu, Gala Premiilor Gopo e chiar mai simpatică decât Oscarurile.

Chipuri angelice, seducătoare, prezențe pline de farmec, de o nebănuită candoare, profiluri sculptate, forme senzuale, suflete generoase, minți sclipitoare, adevărate zeițe și personaje de roman. Am întâlnit multe femei minunate de-a lungul vremii, dar în ciuda unei frumuseți care le-ar fi putut da atributul desăvârșirii, multe au căpătat în spațiul public contururi nefirești, figuri dramatice, profiluri ridicole și aure triste. Nu pentru că scena publică are un fel aparte de a descifra chipurile, scoțând în evidență cele mai neașteptate trăsături, ci pentru că nu oferă niciun reper și nicio măsură a desfășurării gesturilor. În această privință, spațiul public e foarte înșelător.

Așa au ieșit la iveală exagerările, frustrările, meschinăriile, încrâncenările, care au făcut din femei plăcute, sensibile, fermecătoare, niște creaturi când vulgare sau anoste, când hidoase și isterice. Ce se întâmplă? Îmi pare că miezul acestei lipse de măsură a manifestărilor are mai degrabă legătură cu spațiul privat, nu cu o competiție a femeilor în spațiul public.

În spațiul său intim, al feminității pure, femeia se prețuiește foarte puțin. Am moștenit credința că, fiind dăruită să poarte în pântece specia, femeia e și predestinată suferinței, iar ca să-și depășească această condiție ar trebui să fie capabilă să-și înfrângă sensibilitățile, să devină puternică și să se ia la întrecere cu masculii. Egalitatea nu e, astfel, dată de măsura cu care îți faci distinctă propria feminitate, ci e rezultatul unei bătălii organizate împotriva bărbaților. Convingerea inechității e, în fapt, gena urâțirii din spațiul public. În loc să-și cultive datele feminității și cu ele să cucerească în mod natural zona publică, multe din femeile cu potențial își dezvoltă masculinitatea. Învață să fie puternice, competitive, să ridice tonul, să se înfurie, să urle la adversari, să bată cu pumnii în masă, să amenințe, să ironizeze, să facă glume de bazar. Pot să ghicesc că multe din manifestările acestea, înainte de a invada spațiul public, sunt exersate bine acasă în relația cu masculii din jurul lor. La polul opus, sunt femeile care cresc în exces reperele fertilității, dezvelind artificii și epuizând în vulgarități frumusețea speciei.

Îmi place să cred că femeia trebuie să fie în spațiul public, ca și în casa ei, un model de echilibru. În discurs, în tonuri, în ținută, purtări și atitudine. Întruparea unei creaturi de care nu te poți desprinde, care-ți confiscă îndoielile, spaimele, încrâncenările, ți le dizolvă, îți reașează calitățile și, într-un fel, te recompune. Am cunoscut astfel de femei sau doar am avut prilejul să le admir la televizor, dar fiecare apariție a lor a fost un regal de impecabilă purtare. Aceste figuri au frumusțea neștirbită de vârstă, păstrează o senzualitate a vorbelor calde, o strălucire a ideilor simple, primordiale și formele voluptoase ale generozității providențiale. Pentru mine, ele fac din fiecare zi a anului o zi dedicată femeii:

Marina Sturdza, o distincție rarisimă și o frumusețe a vârstei neverosimilă; o prințesă în sensul autentic al termenului; Marie Rose Mociorniță, chipul angelic al feminității și o îmbinare seducătoare de copil, femeie matură și adolescentă; Ioana Pârvulescu, un farmec din altă epocă, desăvârșit în scris cu deplină generozitate; Oana Pellea, un spirit care s-a întrupat doar pentru ca talentul să-i traverseze porii; Olga Tudorache, o zeiță a teatrului pentru care pământenii n-au încă suficiente ofrande; Eugenia Vodă, singura femeie de televiziune pentru care cuvântul profesionist e neîncăpător; Mona Muscă, cea mai mare doamnă a politicii românești și, cu voia dumneavoastră, MAMA, întruparea fără limite a bunătății pe lumea asta.

Îi dedic aceste rânduri ei, cel mai iubit cititor al meu.

În original, romanul se numeşte Schopenhauer Cure, ceea ce ne dă voie să vorbim despre o vindecare chiar mai mult decât despre o soluţie. Ca cititor, m-am bucurat sa fiu mai aproape de sensul original pentru că acesta este şi rostul pe care eu l-am aflat scrisului… că el trebuie să aibă capacitate de vindecare, indiferent dacă e în ficţiune, eseuri filosofice, tratate de psihoterapie sau analize editoriale. Menirea unui text e să te pună în ordine, chiar dacă te tulbură. Să-ţi dea sensuri noi, chiar dacă te goleşte de semnificaţii. Să te întregească şi atunci când te sfâşie. Dacă o scriere n-a reuşit să te clatine cumva din locul în care stai cu atâta siguranţă şi să te inspire să te reaşezi mai frumos, ea nu va fi decât o tristă irosire de timp şi cuvinte…

Sunt la a patra carte a lui Irvin D. Yalom şi nu mi-a provocat până acum nicio dezamăgire. I-am simţit tot timpul forţa din spatele cuvintelor, o extraordinară capacitate de înfrângere a distanţelor, modestia apropierii de cititor şi dispoziţia de recunoaştere a eşecurilor.

Yalom este reputat profesor de psihiatrie la Stanford, psihoterapeut de-o viaţă şi scriitor. Anul acesta va împlini 80 de ani. A scris până acum multe cărţi de specialitate şi trei romane şi mi-aş dori ca istoriile literare să-i confere un spaţiu pe măsura generozităţii sale faţă de public. Căci de-aici derivă şi forţa talentului său, dintr-o generozitate pe care doar la marile spirite o poţi întâlni. Schopenhauer Cure este ilustrarea sublimă a acestei întâlniri.

Profesorul Julius este în ultimul său an de viaţă după ce a aflat, intempestiv şi crud, la 60 de ani, că suferă de cancer. A fost ani în şir terapeutul celor care se confruntau cu moartea, inventase pentru ei soluţii miracol, îi făcuse să trăiască ultima parte mai intens decât orice altceva de-a lungul vieţii, numai în faţa morţii sale se prăbuşeşte neajutorat în neant şi angoasă. În rătăcirile sale nocturne, răscolind printre multele cazuri rezolvate şi cele câteva eşecuri, îi vine în minte numele unuia din primii săi pacienţi pentru care, îşi aminteşte, terapia nu a adus nicio vindecare. Trei ani inutili de ședințe săptămânale, confesiuni, dezvăluiri intime și încercări de ameliorare a unor simptome care-au rămas la fel de acute de la prima ședință până în ultima zi. Ca și cum eșecul acesta ar fi fost dovada că încă nu și-a încheiat socotelile cu viața, profesorul Julius se hotorăște să-și caute pacientul.

Așa începe terapia vindecătorului de suflete. Cu o aruncare în eșec și deci, într-o nouă formă de boală. Aici intervine în planul literar o expresie pe care numai un autor cu atâta știință de oameni o poate da literaturii și care ia forma povestirii în ramă. Personajul aduce în roman propria lui poveste, iar autorul o preia într-un seducător excurs biografic despre marele filosof Arthur Schopenhauer. De fapt, pacientul îi arată doctorului soluția individuală de terapie, care l-a transformat miraculos ca om și care poartă, în mod simbolic, numele filosofului. Ar fi putut fi, desigur, oricine. Lui Yalom i-a plăcut Schopenhauer, iar el a devenit metaforă.

Yalom face astfel, la 75 de ani când i-a apărut cartea, o adâncă reverență pacienților și cititorilor săi. Adeptul terapiei interactive, în care analistul însuși învață lucruri de la pacienții săi, povestindu-le despre sine temeri și frământări, profesorul de psihiatrie de la Stanford oferă în dar publicului această descifrare… că terapeutul e întotdeauna în noi, dar vindecarea apare doar ca formă de relație. Omul are în sine toate resursele să-și depășească suferințele și disperările, dar ele nu sunt activate decât relaționând, chiar dacă a relaționa poate însemna, uneori, să fii adus din nou în fața propriilor eşecuri.

De aceea, cred că Soluția Schopenhauer nici nu e o soluție ca atare, ci doar o metaforă pentru instrumentul esențial al relaționării, și anume cuvântul. El e cel care îl vindecă pe terapeut, apoi pe pacient, pe autor și, în cele din urmă, pe cititor. Pentru că a citi e, în fond, o formă de terapie.

Interviu realizat de Carmen Eberhat. Fotografii, Paul Buciută. Make-up artist, Gabriela Cheresteş. Le mulţumesc.

Filolog de formație, lucrările tale din facultate arată că ești pasionată de studiul limbii române. Ai mai făcut actorie, balet…
De ce tocmai presă?

E mai mult decât presă. Televiziunea e un loc al diversităţii, prin natura şi nevoile ei. Dacă n-ar avea regizori, scenarişti, stilişti, make-up artişti, actori, sociologi, economişti, n-ar putea construi frumos şi cu sens. Un jurnalist de televiziune devine şi fără să vrea un mic actor. Altfel, cum să vorbeşti cu o cameră de filmat ca şi cum acolo ar fi lumea-ntreagă, dacă n-ai juca un rol, dacă nu ţi-ai asuma postura unei reprezentaţii? Şi-apoi televiziunea e nu doar imagine, mai e şi text. Mie mi-au fost dragi cuvintele, m-am jucat cu ele, iar studiile din facultate s-au axat pe limbajul presei pentru că aici am remarcat o extraordinară bogăţie şi putere de regenerare a cuvintelor.

Cum ai ajuns să lucrezi în presă?

Prin prieteni. M-a îndrumat un prieten care avea o cunoştinţă la radio unde era nevoie de o voce bună şi am fost să dau o probă. Şansa mea a fost că birourile erau comune cu cele ale BBC şi am ajuns să dau probă chiar în studioul lor de la Bucureşti. Am trecut testul foarte bine, numai că, redactorul şef al radioului, Uniplus se chema pe vremea aceea, mi-a transmis să nu mai vin, că n-am experienţă pentru ştiri. Vechea poveste… Tot cei de la BBC m-au salvat. Ei m-au învăţat ce e o ştire, cum se construieşte, cu ce fel de limbaj, cum se ierahizează subiectele. În câteva luni eram deja în direct, am prins şi frământările electorale din 2000 cu retragerea lui Emil Constantinescu şi desemnarea lui Mugur Isărescu. Când lumea a avut de ales între Iliescu şi Vadim, eu n-am mai fost la vot, că n-aveam buletin de Bucureşti…

Ai lucrat 6 ani la Realitatea. Cum te-ai înțeles cu oamenii de acolo. Ce anume te-a făcut să părăsești acest post?

M-am integrat foarte bine în echipa construită de Sergiu Toader, cel care a manageriat proiectul începând din vara lui 2004. El a schimbat radical structura redacţiei, a păstrat doar oamenii buni, care voiau să facă jurnalism şi a completat echipa cu profesionişti, cu oameni talentaţi şi spirite vii. A pus pe roate cel mai eficient mecanism de transmitere a ştirilor şi a dat credibilitate unui brand care s-a păstrat mult timp cel mai puternic pe piaţă. Toate marile noastre nume, de la intelectuali precum Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu, până la comentatori de excepţie precum Emil Hurezeanu şi-au găsit loc în grila Realităţii. Din păcate, timpul nu s-a dovedit un aliat şi puţin mai seamănă azi cu ce era acel proiect. Am plecat atunci când am constatat că nu mai am ce să dau, că sunt foarte departe de ceea ce simt că pot să fac, când această ruptură a ajuns să-mi afecteze sănătatea şi mă recunoşteam tot mai puţin. N-a fost uşor să mă despart de nişte oameni foarte buni după ani întregi pe care i-am trăit ca-ntr-o familie. Dar era singura soluţie pentru mine.

Mai ești pasionată de actorie? Ce alte pasiuni mai ai?

Actoria e ca prima dragoste. N-o uiţi şi cauţi să fii la fel de pur în felul de a iubi. Mă duc cu drag la teatru, sunt fascinată de talentul unor oameni precum Olga Tudorache, Oana Pellea, Victor Rebengiuc. Apreciez proiectul lui George Ivaşcu de la Teatrul Metropolis, unde am văzut multe piese reuşite şi mă uit cu interes la toate filmele româneşti ale regizorilor din noua generaţie. Altfel, îmi place să citesc şi uneori scriu pe blog, împărtăşind din călătorii, trăiri, experienţe.

Cum îți ocupi timpul liber?

Am grijă de ai mei, de Cosmin, soţul meu, şi de copiii lui. Gătesc pentru că asta îi face foarte bucuroşi pe toţi, mai ales când descoperă ceva nou, mergem la cumpărături împreună, ieşim în vizite la bunici, ne ducem la cinema, calătorim – la Barcelona cel mai des. Anul trecut am văzut toate marile concerte de la Bucureşti, ACDC, Cranberries, Eric Clapton, Gotan Project şi concertul Leonard Cohen de la Gent, din Belgia.

Ce anume vei face la 10Tv și cum va fi emisiunea nouă?

Voi face ceea ce am învăţat vreme de 10 ani. Ştiri. Dar vom da oamenilor ştiri despre ei, nu despre cei care cred că ştiu mai bine ce ar putea să li se întâmple oamenilor. Nu ştiu dacă aţi observat dar, deşi invocată din ce în ce mai des, România este o ţară din ce în ce mai puţin prezentată la ştiri. Publicul ia notă de ce mai face preşedintele, de ce nu face guvernul, de ce mai învârte opoziţia. Dar ce se întâmplă în ţară, acolo unde politicienii nu ajung decât în campanie electorală, se aude tot mai rar. România e doar un subiect de discurs patriotard al politicienilor care nu se mişcă din birouri. Noi vrem să dăm cât mai multă informaţie locală, să valorificăm jurnalişti din ţară care cunosc problemele comunităţilor şi pot să le transmită într-un fel în care ele să fie primite cu interes şi să-şi găsească sensul deopotrivă la Focşani, Bistriţa, Alba sau Bucureşti. Vrem să vorbim chiar despre ce se întâmplă, nu despre ceea ce s-ar putea întâmpla. Să dăm mai multă informaţie şi mai puţină opinie.

Vor fi diferențe față de ceea ce ai făcut până acum?

Diferenţa va fi că mă voi ocupa de un singur produs, pe care mă voi strădui să-l fac cât mai bine. Şi, poate, în această perioadă artificial tensionată în multe locuri, voi munci cu drag într-o atmosferă mai relaxată.

Ești din Focșani. Faci parte dintr-o familie mare, mică? Ce anume ți-a rămas în suflet legat de orașul natal și nu găsești în București?

Sunt al doilea copil, născută la o distanţă de un an şi câteva luni de fratele meu, Florin, acum stabilit la Bruxelles. Ca frate mai mare, el m-a tot avut în grijă, am stat unul pe lângă altul. Am făcut acelaşi liceu, am venit la facultate amândoi în Bucureşti, m-a pus în legătură cu acel prieten care mi-a deschis drumul spre radio, m-a ajutat, apoi, să-mi cumpăr o căsuţă. Acum, mă mai invită pe la Bruxelles, unde mă plimbă şi mă duce la concerte. Din Focşani, mi-au rămas foarte dragi profesorii de liceu. Colegiul Unirea e o emblemă pe care o port cu bucurie şi mă simt privilegiată că am avut aşa dascăli buni. În Bucureşti, oamenii buni stau ascunşi, trebuie să-i cauţi îndelung.

Ce cărți citești și cât de des?

Pentru mine, a citi nu e un hobby, e un fel de a-mi construi viaţa. Citesc pentru că aşa trăiesc cel mai liber şi mai frumos, printre cuvinte. Dacă mă culc într-o seară fără să citesc, adorm greu, e ca şi cum aş fi uitat să respir o vreme. Îmi place mult Milan Kundera, iar de la noi pe Andrei Pleşu îl savurez oricând. Anul acesta l-am descoperit pe Irvin D. Yalom, profesor de psihiatrie la Stanford, care are un condei pentru literatură excelent. Cartea preferată rămâne Cronica unei morţi anunţate, a lui Gabriel Garcia Marquez.

Practici sport?

Obişnuiam să merg la o sală de sport din apropiere, dar am renunţat pentru că mi se părea că lipseşte ceea ce ar trebui să fie cel mai specific sportului. Destinderea. Lumea venea încordată, obsedată de condiţia fizică şi de dorinţa de a demonstra că arată cât mai bine. Eu am făcut balet în adolescenţă şi cred că mişcarea trebuie practicată cu relaxare şi bucurie. De aceea, am preferat să înlocuiesc sala de sport cu gimnastica de acasă şi instructorii de pe net care nu-mi schimbă niciodată muzica. Iar când e timp frumos, ieşim cu toţii la plimbare cu bicicleta.

Ce anume te motivează (iîn viață, în general)?

Libertatea. Nu pot face nimic bun, decât pe termen foarte limitat, dacă nu mă simt liberă. Stilistic, asociez zborul ideii de libertate. Îmi place să prind aripi. Mi se întâmplă când citesc, când scriu, când iubesc. Soţul meu mi-a dăruit câteva zboruri de neuitat, cu parapanta, cu parasailingul, iar anul acesta, de ziua mea, cu balonul.

Ce nu suporți la oameni?

Să mintă. În rest, pot duce multe. Cu lipsa de sinceritate, cu minciuna prin omisiune, nu prea mă descurc.

Dacă ar fi să schimbi ceva în viața ta, ce ar fi?

Mi-aş dori o sănătate mai puţin fragilă.

Te gândești la un copil? De câți ani ești căsătorită?

Sunt împreună cu soţul meu, Cosmin, de trei ani. Ne-am cunoscut în 2005, ne-am apropiat în 2007 şi ne-am căsătorit acum doi ani, la Barcelona. Îmi doresc un copil, dar orice suflet vine pe lume atunci când simte că e cel mai potrivit moment pentru el.

Ai avut vreodată un model care să te inspire?

Mama, prin bunătatea ei. Din spaţiul public îmi plac prinţesa Marina Sturdza şi Marie-Rose Mociorniţă.

Ce visezi (dorești) să ți se întâmple în următorii trei ani?

Nu-mi mai fac planuri pe ani, dar mă visez la un moment dat într-o casă mare, cu o familie veselă, cu doi căţei şi o pisică, mirosind din bucătărie peste tot a scorţişoară.

Cât de mult crezi în dragoste?

Acum, cred cel mai mult în soţul meu, Cosmin. Fără el, mi-ar fi pustiu.

Ai mulți prieteni?

Am câţiva. Dar aceşti câţiva sunt cei mai buni.

Un cititor îmi atrăgea atenţia deunăzi că un deonotolog ar critica puterea, nu opoziţia, iar cum eu aş fi făcut o fixaţie tot judecând PSD-ul, asta mă decredibilizează ca profesionist. Las deoparte felul acesta simplist de a aşeza lucrurile şi faptul că doar câteva articole mai jos semnalez şi condamn derapaje ale PDL-ului. Ce mi se pare, însă, cu adevărat relevant este că el exprimă modul în care au ajuns să gândească şi unii jurnalişti. Majoritatea, foarte tineri. Capcana în care au căzut a fost să-şi imagineze că independenţa editorială e dată de felul în care te raportezi la puterea politică şi că, dacă te-arăţi critic la adresa guvernului, e suficient pentru a-ţi fi probat independenţa. Nimic mai fals.

În România, de câţiva ani încoace, cea mai mare ameninţare la adresa autonomiei editoriale a devenit chiar instituţia de presă. Conduse de oameni cu interese politice şi de afaceri suverane intereselor publicului, marile instituţii de presă au devenit portavoci ale patronilor. S-a ajuns la trista situaţie ca interesele publicului să fie promovate doar în măsura în care ele coincid cu intereselor proprietarilor, iar libertatea de exprimare să fie fără margini într-o breaslă care-şi pune ea singură din ce în ce mai multe graniţe. Cu alte cuvinte, jurnaliştii au libertate absolută de a spune tot ce doresc, dar le vine din ce în ce mai puţin să o facă. Adevărul lor nu e preţuit şi nici răsplătit câtă vreme nu se întâlneşte cu interesele patronului. Jurnalistului nu i se spune ‘nu-mi serveşte ce faci dumneata’, ci mult mai eficient: ‘n-am bani pentru cât ai merita.’ Aşa au dispărut documentare, investigaţii, aşa au dispărut emisiuni, publicaţii şi oameni de bună calitate s-au refugiat pe bloguri. Căci criza financiară nu a fost pentru patroni motivul, ci pretextul. Şi din câmpul larg al libertăţii de expresie, a început să dispară tocmai expresia.

O categorie aparte de jurnalişti e aceea care consimte că interesul instituţiei coincide cu interesul personal, motiv pentru care priorităţile publicului alunecă în planul trei. Nu-şi pun în mod sincer problema independenţei, dar îşi imaginează că perpetuarea unor automatisme critice la adresa puterii, golite cu timpul de vreun conţinut, îi califică drept exponenţi profesionişti si obiectivi ai meseriei. Şi, deşi ar putea afla reprezentanţilor puterii greşeli autentice, se limitează la a-i căuta de geantă şi pantofi. În mod ironic, în astfel de situaţii, e invocată chiar audienţa. Numai că, asemenea crizei financiare, şi audienţa e tot un pretext, nu un argument. În fond, aduni nu neapărat cât meriţi, ci mai ales ce fel de public meriţi.

Zilele trecute, am avut bucuria să cunosc câţiva jurnalişti remarcabili din Europa, adunaţi împreună cu profesionişti ai media din România la un seminar regional ASPEN pe probleme de etică în mass media. Dificultatea cu care ne confruntăm şi noi, şi ziariştii străini este cum putem face să reziste presa de calitate în noile condiţii de evoluţie tehnologică. Ceea ce personal cred este că, în vreme ce ei se străduiesc să afle soluţii în favoarea publicului, noi ne întrebăm cum să salvăm afacerile patronilor.

Felul acesta de a aşeza lucrurile, de a promova ideea că depinzând ca jurnalişti de patronat suntem nevoiţi să punem interesele noastre deasupra priorităţilor oamenilor sau să ni le subordonăm a deturnat radical jurnalismul de la sensul său originar. Acela de a transmite în folosul publicului. Aşa s-a ajuns ca mulţi jurnalişti să nu mai facă presă, să aibă doar un job, iar cei cu interes real pentru meserie să-nceapă să-şi construiască propriile medii online.

Nu sunt convinsă că proprietarii au un respect real faţă de cei dispuşi să îmbrăţişeze orice semnal în lipsa oricărei judecăţi independente. Cred mai degrabă că îi folosesc. Şi că e doar o etapă. Adevăratul test de rezistenţă pentru afacerile în media şi pentru credibilitatea presei va fi atunci când noi jurnaliştii vom începe să fim critici, nu cu puterea sau cu opoziţia, ci întâi de toate… cu noi înşine.

Adrian Păunescu a părăsit scena într-o obscuritate pe care nu şi-a dorit-o. Cei ce l-au văzut în repetate rânduri la televizor în postura comentatorului diluvian al realităţilor de tot felul, de la încăierările politice la izbânzile lirice ale lui Costel Busuioc, vor avea dreptul să mă contrazică. Dar apariţiile acestea arbitrare au fost doar semnul suferinţei care se instalase cu câţiva ani în urmă.

Căderea sa a început odată cu eliberarea noastră. Cu ultimul mandat iliescian şi cu recuperearea entuziasmului după dictatura mediatică a epocii Năstase. La congresul din 2005, când fostul preşedinte a pierdut poziţia de lider în faţa mai tânărului Mircea Geoană, au început să piardă din însemnătate oameni grei din vechea gardă. Lui Iliescu i-a mai rămas în partid onoarea, multora, însă, nu le-a mai rămas nimic. Cum alegerile din 2004, încă nemarcate de votul uninominal, aduseseră totuşi social democraţilor cele mai multe voturi, Adrian Păunescu avea să-şi păstreze fără griji scaunul de senator. Dar mutarea simbolică cu care partidul l-a onorat pe Iliescu, lui nu i-a adus decât decăderea.

Când în a doua parte a mandatului a început să simtă şubrezirea recunoaşterii în noile orânduieli de partid (dovadă şi ultima poezie dedicată lui Adrian Năstase), eul său creator a năvălit plin de speranţă acolo unde nu-i fusese refuzată în trecut ocazia de a reînvia Cenaclul Flacăra. Poetului i s-a explicat elegant că normele audiovizuale îi îngrădesc dreptul de a fi titular al unei emisiuni în eter, fiind ca senator într-un prozaic conflict de interese. Dar cum zelul său versificator atinsese deja sensibilităţi distinse, a izbutit să-nduplece entităţile poetice cu un rol de invitat permanent. N-am reuşit să pricep, nici după atâta amar de vreme, ce-a căutat, însă, la mine. De ce i-am picat cu tronc. M-a urmărit săptămâni în şir, mi-a promis rime alese, mi-a înduplecat amicii, mi-a înduioşat cunoscuţii, mi-a transmis cooperare şi câte şi mai cîte. Şi l-am tot refuzat. Şi-am ajuns, ca şi el, să urmez un alt destin…

Eu sunt copilul unei generaţii care-a avut neşansa să-şi trăiască tinereţile în cele mai perfide forme ale dictaturii. De aceea şi posibilă. Părinţilor noştri, regimul le-a confiscat libertatea şi le-a dăruit cu generozitate iluzii. Aşa cum i-a hrănit pe toţi cu gheare de pui, ţinându-le optimismul viguros cu succese la hectar, tot la fel le-a încurajat şi libertatea de expresie. Cenaclul lui Adrian Păunescu este cazul exemplar. Oamenii fie uită, fie sunt atât de măcinaţi la rădăcinile lor, încât nu mai au capacitate de cuprindere a esenţialului. Cenaclul Flacăra nu a fost gura de libertate, ci ventilul care-a făcut posibilă supravieţuirea dictaturii, iar Adrian Păunescu, cel care se întreţinea cu familia Ceauşescu ziua, înaintea recitărilor de seară, ştia cel mai bine. Ne-am întrebat adesea de ce n-am avut Solidaritatea. Pentru că oamenii trăiau prea intens iluzia libertăţii care venea în rime perfecte şi candide ritmuri de chitară. Iar când Păunescu slobozea pe scenă porumbei ai păcii în faţa publicului captiv în umilinţe, oamenii uitau înduioşaţi şi de cenzură, şi de lupta cu sărăcia.

Prin comportament, Păunescu a fost în spaţiul public ce a fost la scară largă Ceauşescu pentru poporul român. Îi separă major, desigur, inteligenţa şi talentul, dar comportamentul său a fost eminamente unul dictatorial. Cine i-a lăudat generozitatea, uită că ea cerea la schimb adulaţie. Cine i-a îmbrăţişat fără discernere versurile, alunecă în prosternaţie. Ca să faci dialog cu maestrul trebuia sa te pleci în faţa talentului său providenţial. Chiar şi atunci când el umplea de scuipaţi orice urmă de curaj sau entuziasm creator.

Am refuzat să-i găzduiesc revenirea, încredinţată că ceea ce promovează televiziunea devine, în lipsa oricăror repere, inevitabil, un model. Aş fi semnat cu seninătate propria condamnare la impostură şi regres. Aş fi făcut probabil carieră, iar el ar fi fost, poate, mai împăcat.

L-am mai avut episodic şi conjunctural în studio, dar aşa îl simţeam ca pe oricare altul, intra în masa flecărelilor de tot soiul. Într-o noapte, însă, mi-a vorbit despre dispariţia lui George Pruteanu. Atunci mi s-a părut perfect. Simţeam că rostul său ar putea rămâne acesta, de a vorbi despre cei ce nu mai sunt. Avea forţă, un autentic patetism care făcea clipa trecută să vibreze. Atât.

În altă zi a venit să vorbească despre actualitatea politică şi l-am auzit turnând elogii unor condamnaţi din raportul comunismului. Am îndrăznit să-mi exprim rezerve şi-atunci a izbucnit! Mi-a reproşat în faţa tuturor telepectatorilor care ne priveau la acea oră că l-am refuzat, că n-am dorit să fac emisiune cu el pentru că e un comunist şi un om al trecutului! N-aveam nici cea mai mică intenţie să-l atac şi n-am polemizat. Dar ce nu i-am spus atunci e că el nu era doar un om al trecutului, ci al unui trecut profund nociv spaţiului nostru public în care, după 18 ani, mi-aş fi dorit să avem maturitatea să identificăm în mod autentic nişte repere.

A plecat dintre noi bolnav de lipsa unei recunoaşteri pe care era convins că o merită la scară universală, strivit de propria-i lipsă de măsură. Şi ca o ironie, asemenea mortului învingător cum i s-a spus, care a zdrobit în noi puritate, sensibilităţi, curaj, bune intenţii şi, cel mai mult, libertate.

Acum, ca s-a dus în lumea celor drepţi, ştiu că va înţelege nu doar câtă poezie ne-a lăsat, dar şi câtă nedreptate ne-a făcut.

MIREILLE MATHIEU – JE T`AIME AVEC MA PEAU

Je t’aime avec mon cœur
Je t’aime avec ma peau
Je t’aime avec ma peur
C’est vrai je t’aime trop
Je t’aime avec ma peine
Cachée au fond de moi
Je t’aime avec ma haine
Qu’un jour tu connaîtras
Je t’aime avec mon cœur
Je t’aime avec ma peau
Je t’aime avec ma peur
C’est vrai je t’aime trop
Le diable et le Bon Dieu
Peuvent dormir tranquilles
L’enfer c’est d’être deux
Et le ciel est fragile..