Liana Alexandru

În generaţia mea, fantasmele suicidare au debutat odată cu lecturile din Goethe şi au culminat cu dispariţia lui Kurt Cobain, idolul tinerilor care au cunoscut libertatea de după 90. Faptul că ‘Suferinţele tânărului Werther’ au fost urmate în Germania de un val de sinucideri era pentru noi doar o consemnare de ordin literar, de aceea moartea lui Kurt a fost cea dintâi care-a invadat concret spaţiul fantasmelor cu care cochetam.

Eram la anii la care descopeream libertatea nopţilor albe, cu desfătarea fumurilor în imitaţii de alcov, delăsarea plăcută după primele guri de Napoleon, săruturile peste chitare şi, peste toate, muzica lor şi poemele noastre. Despre moarte. În cea mai recentă carte, Liiceanu spune că pe Cioran e bine să-l citeşti la maturitate, ca să poţi să-i cuprinzi sensurile, dar noi adormeam cu el sub pernă şi ziua băteam la maşină citate ca să ne jucăm apoi de-a disperarea în versuri. Ascultam Doors, Led Zep, Nirvana, Pink Floyd… Sufeream. Eram rebeli şi inocenţi. Fără griji şi… disperaţi. Libertatea de a manevra lumea, de aici şi de dincolo, devenise exerciţiul favorit al imaginaţiei noastre. Sinuciderea era provocarea supremă. O combăteam şi o apăram cu intensitate.

Dar, mai întâi, a dispărut Cobain. Apoi, în mod brutal a dispărut dintre noi Gabi, în împrejurări neclare şi în apele tulburi ale oraşului în care-şi petrecuse copilăria. Moartea prietenului nostru Gabi în anul eclipsei a fost ca o dispariţie solară, ne-a îngheţat curajul înfruntărilor cu neantul. De acum, devenise posibil şi ni se arăta chiar foarte de-aproape. Ne-am despărţit de Gabi şi cam tot atunci şi de noi, mai ales că începuserăm drumurile pe care se concretizează în societate aşa numitele proiecte de viaţă.

Am plecat de acasă, am devenit responsabili, am început să vorbim mai mult despre viaţă şi despre bucuria de a fi… Suferinţa care ne-apropie prozaic prin spitale de patul morţii ne lecuieşte, altfel, de fantasme şi libertăţi adolescentine. Cu cât ne maturizăm, cu atât frica devine mai amplă. O numim însă, prudenţă. Avem mai multă experienţă, deci suntem responsabili şi precauţi. Deşi cu fiecare pas ne-apropiem de ea, ne convine să ne vedem tot mai departe de moarte. Iar când dispare câte cineva suntem loviţi de isteria văicărelii şi ne tânguim ca nişte bocitoare. Suntem indecenţi şi groteşti în provocarea maximă a lumii noastre: suferinţa.

De fapt, lumea în care trăim nu ne cultivă niciun fel de libertate în faţa morţii. Societatea creştină după care suntem orânduiţi nu ne îngăduie alegerea, dar ne inoculează frica de moarte. Şi frica în general. Dacă regulile ar fi si întru încurajarea unei libertăţi a spiritului, sinuciderile ar fi mai puţine, moartea privită mai relaxat, iar viaţa ar fi şi ea mai senină. Captiv sensurilor acestea creştinesti, suicidul e mai degrabă un semn de inocenţă, de răzvrătire a unei sensibilităţi neînţelese şi a unei purităţi înfrânte… Nu vrei să pleci neapărat din această lume, vrei doar să-ţi recuperezi libertatea de a fi. De a fi bun, de a fi frumos, de a fi recunoscut…

Gloata de nefericiţi care condamnă gestul ignoră că noi toţi avem în datele noastre potenţialul suicidar şi că limita celor două lumi devine extrem de firavă dacă nu găsim, pe lângă factorii declanşatori ai suferinţei şi capacităţile de regenerare. Tot Liiceanu spunea că, în fond, depresia e o prăbuşire a sistemului de iluzii. Suntem fericiţi doar câtă vreme mai suntem în stare să visăm.

Mărturisesc, n-am fost o admiratoare a Mădălinei, dar n-am putut bagateliza o clipă dispariţia ei. M-a tulburat profund. Mi s-a părut un suflet care şi-a revendicat astfel dreptul la o inocenţă pe care nimeni în jur n-a mai fost în stare să i-o recunoască. Dacă e autentic, mesajul ei ultim e grăitor.

Reacţii atât de severe precum ultima luare de poziţie a Ambasadorului american la Bucureşti n-am mai văzut din vremea Guvernului Năstase. Două garnituri de ambasadori au trecut de-atunci şi niciunul nu s-a mai atins de corupţie. Părea că, odată cu Michael Guest, corupţia a dispărut şi ea ca un ‘oapsete’ pisălog şi enervant. A repărut recent, ca prin farmec, în strategia de securitate naţională, cu timiditate şi suavă discreţie printre pasaje despre evaziune şi campanii de presă la comandă. Nu ne-a înfiorat, căci motorul presei nu se mai alimentează decât cu artificii. În fine, asta e altă discuţie…

Declaraţia lui Gitenstein e, însă, cu totul jenantă pentru puterea care clama furăciuni la Rafo Oneşti şi Sidex Galaţi, odinioară. Să o luăm pe îndelete… Mark Gitenstein spune un lucru în logica elementară a economiei de piaţă şi un altul pe care doar capitalismului de cumetrie îl poate descifra. Primul, parafrazez, că e o tâmpenie să măreşti taxele în vreme de recesiune, al doilea, că primeşte multe plângeri de la investitorii străini care sfârşesc într-o perpetuă expectativă. Şi nu e singurul ambasador. Care-i faza? Sunt tot mai puţini investitori străini care obţin contracte în România. Încăpăţânaţi, nevoie mare, mai au şi tupeul să dea statul în judecată. Aşa se blochează contracte, nu se repară drumuri, nu se mai ridică şcoli, copiii şi bâtrânii noştri au de suferit, vai de mine ţara se duce de râpă, oamenii se scufundă în mizerie! Cunoaşteţi placa… Clişee ca la balamuc. Deshideţi trei minute televizorul.

Problema pe care o au toţi investitorii străini nici măcar nu e şpaga. S-au învăţat şi cu asta şi decartează băieţii. Problema e că lucrurile sunt aranjate cu investitori ‘autohtoni’ (sună într-un fel, nu?), firmele, asocierile sunt special făcute pentru a se potrivi de minune caietelor de sarcini şi, cel mai important, au o nebănuită conexiune de sânge cu organizatorul licitaţiei: de la consilierul din sat, până la primarul de municipiu şi omul din cabinet. Mama, fratele, nepoata devin la comandă urmaşii destoinici ai mătuşii Tamara.

Ambasadorul face o observaţie de un atât de mare bun simţ, încât, pe bune, situaţia devine şi mai jenantă. De ce nu pot băieţii să reducă cheltuielile? Păi, cam pe cine se dea afară? Pe cei care trag sforile la licitaţii, pe cei care tac din gură, pe cei care semnează sau pe cei care duc mapele? Lucrurile astea se ştiu de la şofer şi femeia de serviciu până la consilierii juridici care primesc şi ei câte-un plic la nevoie. Ce naiba, doar ne ajutăm între noi, nu? Oameni suntem…

Cabinetul Boc, deşi numele-i atât de nud şi ingenuu, a atins culmile capitalismului de cumetrie. Băsescu îi spune clientelă. Iliescu a avut cuvinte simple şi directe, din cele pe înţelesul ‘tutulor’: măi, animalule, măi, arogantule. Puterea pedelistă a reuşit să-i rafineze sensurile, aroganţa are ştaif, cumetria e mai sofisticată. Iar sub anteriul băieţilor şcoliţi şi cu ştaif şi-au găsit adăpost şi lichele cu patru clase care măresc salariile la primării şi dau prime angajaţilor pe merit! După care, plantează inocenţi panseluţe la Mall.

Spre ruşinea celor care-şi făcuseră cândva un aliat credibill din reprezentantul Statelor Unite la Bucureşti, Mark Gitenstein le dă acum o lovitură stânjenitoare. Iar pentru noi, cei care nu mai credem în moţiuni pubere şi lătraturi juvenile, ambasadorul rămâne singura voce autentică.

Welcome, then, Our New Guest!

Astă seară, la Bucuresti, într-o ceremonie la Palatul Elisabeta, Prinţul Nicolae a primit decoraţia Nihil Sine Deo, titlul de Alteţă Regală şi a devenit oficial Principe de România. Titlul i-a fost oferit de Regele Mihai I şi a fost un dar care marchează în viaţa Principelui împlinirea vârstei de 25 de ani. A fost, în acelaşi timp, şi un dar pentru Casa Regală, Alteţa sa Nicoale devenind astfel primul moştenitor al Coroanei de sex masculin. Potrivit succesiunii, Coroana României, alături de poziţia de Şef al Familiei Regale, se transmite Principesei moştenitoare Margareta, apoi Principesei Elena, şi, mai departe, Principelui Nicoale.

Ceremonia a fost de o modestie copleşitoare. În tihna frumoasei grădini a Palatului Elisabeta, după o ploaie strălucitoare, în curtea Palatului şi-au făcut apariţia Regina Ana, Regele Mihai, Principesa Margareta şi Principele consort Radu. Şeful Onorific al Casei Majestăţii Sale a anunţat evenimentul, Regele a preluat distincţia, i-a înmânat-o Principelui, iar Principesa Margareta l-a ajutat să şi-o potrivească la rever. Apoi, Regina Ana l-a felicitat, şi-au strâns mâinile pe rând şi au invitat oaspeţii în grădină să închine acestui moment un pahar de şampanie. Momentul nu a durat mai mult decât descrierea de faţă, a fost însă intens prin emoţiile tânărului Nicoale, distincţia familiei, bucuria oaspeţilor şi entuziasmul organizatorilor. Audienţa, formată din ambasadori, prieteni ai Principelui, apropiaţi şi cunoscuţi ai Casei Regale, a fost adânc mişcată.

E uluitor câtă frumuseţe pot aduna laolaltă câteva calităţi abandonate de lumea noastră publică: modestie, discreţie, căldură, simplitate. La venerabila vârstă de 89 de ani, Regele Mihai are o distincţie a prezenţei pe care nu sangele, ci nobleţea sufletească i-o aşterne pe chip. Privirea-i radiază blând şi senin şi un aer de bunătate supremă te învăluie în preajmă-i. M-a impresionat gentileţea cu care s-a lăsat în voia bucuriei noastre de a face o fotografie împreună. Disponibilitatea aceasta curată, neprefăcută, e ceva ce nu poţi învăţa în nicio şcoală, ţine de felul onest în care ai ALES să-ţi priveşti semenii. În sensul acesta, mi s-a părut că Principele Nicoale poate fi unul dintre cei aleşi. Are deschiderea celor trăiţi în alte lumi, dar mai ales, însufleţirea şi candoarea tinereţii sale.

Nu ştim care va fi sensul Casei Regale odată cu succesiunea, dar ştim că azi s-a petrecut din dorinţa Regelui un moment simbolic: Mihai I a uns Principe primul succesor bărbat al Familiei Regale a României. Să fie ceasul bun!

Fostul preşedinte Ion Iliescu a declarat la Realitatea FM că şi el l-ar fi lăsat în viaţă pe Ceauşescu, ’să poată vedea ce a rămas după el…’ Reacţia amară a lui Iliescu la replica istorică a lui Mihail Gorbaciov – că Ceauşescu a fost omorât ca un câine – arată câtă ranchiună a adunat fostul preşedinte în anii de mandat ai lui Traian Băsescu, dar mai ales frustrarea că n-a reuşit, deşi a încercat, să ne prostească două decenii. Dar, după 20 de ani, ce ironie, fostul lider sovietic vine la Bucureşti şi-i dă lui Iliescu o palmă de maestru, acolo unde acesta credea că va scrie istoria. A scris-o, până acum în felul său, cu sângele a o mie de oameni care au murit după fuga lui Ceauşescu în decembrie ‘89.

Scena este colosală. În centru – Gorbaciov, în dreapta – Emil Constantinescu şi în stânga, aşa cum l-a consacrat destinul, Ion Iliescu. Fostul lider de la Kremlin, parcă neschimbat de la căderea URSS şi cu o memorie a relevanţei remarcabilă se-ntoarce către camera în spatele căreia îl privesc milioane de români şi spune: Soţii Ceauşescu nu trebuiau împuşcaţi ca nişte animale! Iar Iliescu… încremeneşte.

Apoi, încercă să se justifice. Că nici Gorbaciov, nici alţii, spune Iliescu, nu pricep conjunctura în care ne aflam în 89, pentru că mureau oameni, iar procesul urma să curme crimele făcute după 22 decembrie pentru a împiedica structurarea unei noi puteri. De fapt, şi Iliescu, şi Gorbaciov spun indirect acelaşi lucru. Iliescu ne arată cum s-a legitimat puterea în ‘89, iar Gorbaciov condamnă tocmai această formă de legitimare. Un semn că fostul lider sovietic ştie bine ce a făcut Iliescu, deşi, cu regret o spun, fostul preşedinte continuă să ne prostească.

În ciuda ranchiunei pe care i-o poartă actualului preşedinte, Ion Iliescu are o mare şansă cu Traian Băsescu, pe care, desigur, nu o poate recunoaşte public. Să iasă din politică, aşa cum îşi doreşte, cu picioarele-nainte. Dar subliniez, din politică. Dacă această ieşire din politică se va petrece până la finalul de mandat al actualului preşedinte, Traian Băsescu va avea, la rândul său, o altă şansă, de data asta istorică. Să dea liber documentelor pentru care Mărieş face de 20 de ani greva foamei şi să-şi marcheze destinul de preşedinte cu adevărul despre revoluţie.

Până atunci, prizărim ştiri cu Gorbaciov pe care nu se mai sinchiseşte să le desluşească nimeni…

Vizibilitatea era zero, anunţă cu insistenţă CNN, care continuă să transmită imagini din Smolensk, unde nici acum nu se poate vedea mai departe de 500 de metri. Au apărut deja amatorii de scenarii şi ei au aruncat nelipsitul semn de întrebare asupra întâmplării, dorind să se afle negreşit dacă nu cumva avem de-a face cu o conspiraţie. Nu vrem să cădem în speculaţii, dar se pare că vremea nefavorabilă a fost factorul de risc major care a dus la prăbuşirea aeronavei, notează CNN.

E o lecţie de decenţă care însoţeşte aceste precizări cu imagini din Varşovia ale polonezilor adunaţi în faţa Administraţiei Prezidenţiale şi în pieţele publice… ca să cânte. Şi mă gândesc că o astfel de solidaritate în suferinţă nu putea veni decât de la polonezi.

Dar dincolo de drama teribilă care s-a abătut iar asupra lor, în ziua în care polonezii ar fi trebuit să-şi comemoreze eroii, ucişi în execuţiile staliniste ale celui de-al doilea război, nu pot să trec cu vederea un amănunt care ar putea reprezenta un semn al istoriei. În ciuda comemorării comune, Rusia a refuzat să condamne explicit aceste execuţii şi să se dezică de ele… Nu ştiu. Poate că prezentul ne-a dat un semnal că Rusia nu e încă ceea ce victimele trecutului său ar fi vrut să devină.

Iar până la o delimitare de crimele istorice, lumea continuă să se întemeieze pe suferinţele celor buni.

Se povesteşte că, în urmă nu cu mulţi ani, la o denie în Săptămâna Patimilor, enoriaşii Bisericii Kretzulescu au căzut victime erorilor lumeşti şi, în plină slujbă de iertarea păcatelor înaintea Învierii, s-au trezit în întuneric. Pana de curent n-a împiedicat continuarea slujbei la lumina lumânărilor, dar a adus un freamăt de nemulţumire în rândul enoriaşilor îngenuncheaţi deopotrivă de revelaţiile pământeşti. Văzând această tulburare în sufletul credincioşilor, Doamna Olga Tudorache, aflată la slujbă, a pus mâna pe telefon şi a sunat la Renel. Conform relatărilor, când i s-a răspuns la celălalt capăt al firului, n-a rostit decât atât: ‘Sunt marea actriţă Olga Tudorache şi vreau lumină la Biserica Kretzulescu! Acum!’. Şi în scurt timp, s-a făcut lumină…

Această relatare, pe care i-o datorez Gabrielei Lupu de la Gândul, m-a făcut să mă opresc chiar în dreptul unui ,gând, pe care voiam sa-l notez mai demult. Uitarea noastră către oamenii providenţiali e lovită cu un cinism ireparabil, de conjunctură. Vorbim despre ei atunci când nu-i mai putem atinge. Iar stingerea îi însoţeşte nedrept cu un morman de vorbe fără căpătâi care aşează parcă mai repede pământul peste sfinţenia lor. M-am rugat să dispar de pe ecran atunci când vin astfel de veşti, dar minunile se-ntâmplă rar şi mai puţin celor păcătoşi.

Am însă un fel de tenacitate în a nu greşi şi, deşi nu obişnuiesc să merg la biserică, mă duc să-mi umplu sufletul la teatru. E o încercare de a-mi spiritualiza carnea, fără să mă pedepsesc în sensul religios. Şi în acea lume profană pentru Biserică, eu am avut senzaţia că pătrunde o lumină capabilă să contribuie la mântuirea noastră.

Una din aceste lumini ale purificării mi-a fost Doamna Olga Tudorache.

Nu ştiu dacă aţi fost vreodată la un spectacol al său. La toate la care am mers, eu am avut impresia că în prezenţa acestei Doamne sala vibrează continuu. De la primul pas până la ultima replică şi cel din urmă gest. E o înlănţuire între mişcările vocii ei, timbrul paşilor, foşneala privilor care ţine captivi inclusiv colegii de scenă. În prezenţa ei, jocul actorilor e profan. La unul dintre spectacole, se numeşte ‘Noiembrie’, s-a jucat stagiunea aceasta la Naţional, e îmbrăcată într-o mantie argintie şi toată piesa reflectă către ceilalţi prin haină o lumină pe care ar primi-o de undeva de sus. Colegii de scenă se fâstâcesc, publicul înţepeneşte. Se termină piesa, subiectul laic e abandonat şi spectatorii rămân cu ochii aţintiţi la haina prin care respiră un suflet uriaş. Sufletul care ne iluminează.

Cea mai intensă trăire am avut-o când am stat în primul rând, la Metropolis, unde se joacă încă ,Peşte cu mazăre,. I-am simţit pulsul atât de aproape, încât la final pleoapele îmi zvâcneau după ritmul său, pline de lacrimi. Nu cred că puterea aceasta are legătură cu textul, mesajul sau arta actoricească. Şi nici cu alegerea noastră. În nepriceperea mea, cred că Dumnezeu îşi aşează mâinile peste câţiva dintre noi pe care îi sfinţeşte şi îi trimite să joace diverse roluri. Chiar şi la Biserică. Iar marele miracol este să îi întâlnim.

În sensul acesta vă doresc un Paşte plin de lumină, iar în faţa Doamnei Olga mă înclin…

Am fost închis doi ani pentru că am spart o casă. Acum, muncesc cu ziua… car, merg cu cine e nevoie la marfă, ajut la flori, orice există la munca de jos, eu fac…

Pentru Papan Chilibar, momentul în care a trecut la Berlin peste covorul roşu a fost cel mai intens din destinul lui. Nu-şi imagina ca un ţigan ca el, aflat în puşcărie, să facă film şi să ajungă cu el la nemţi pentru a fi premiat. S-au creat nişte emoţii în mine, a fost mişto, mult mai tare decât mi-am imaginat. Când colegii de la site l-au întrebat câte clase are, i-a fost ruşine să le zică. E prea jos, nu pot să vă spun, înţelegeţi, i-a rugat Papan. Modestia aceasta traduce cea mai mare reuşită a filmului lui Florin Şerban, Eu când vreau să fluier, fluier: de a fi transformat puşcăriaşi semianalfabeţi în staruri de cinema.

Sunt câteva lucruri care merită urmărite odată cu pelicula premiată la Berlin. Unul dintre ele e acurateţea prezentării spaţiului penitenciar. Ilustrarea nu alunecă în demonstrativ, iar filmul nu face uz de dimensiunile sordide ale lumii doar ca să nu dea greş în a ne impresiona. Filmul redă până la capăt spaţiul de detenţie, iar regizorul chiar lucrează cu puşcăriaşi. Nu preface actorii în deţinuţi, ci invers.

Al doilea lucru care merită aşteptat e intensitatea. În ciuda unor episoade interminabile, fără fundal muzical, de care filmul românesc nu s-a descotorisit din păcate, există câteva scene, poate şi prin contrast, extrem de intense, cu replici foarte bine date şi teribil puternice. Ultima, dintre mama şi fiu, e de altfel punctul culminant al peliculei.

Dar ceea ce merită urmărit, dincolo de jocul extraordinar al actorilor, povestea de iubire şi acţiunea propriu-zisă, e semnificaţia textului. Dacă rezumăm filmul la un love story între o studentă şi un puşcăriaş va rezulta o telenovelă. Ar fi fost suficient pentru o anumită categorie de public, nu însă pentru un premiu. Dacă remarcăm doar fineţea redării spaţiului penitenciar, se putea face un documentar, deşi pasaje din stenogramele senatorului Voicu ar fi fost şi ele relevante. Filmul capătă greutatea unei producţii de podium doar prin mesajul care îmbracă intriga întregului film.

Am fost foarte surprinsă că nicio cronică de la noi nu a remarcat rostul zbaterii protagonistului şi promisiunea care derivă din final. Silviu vrea să obţină de la mama sa jurământul că nu îl va lua cu ea în Italia pe fratele mai mic, aşa cum a făcut cu el stricând-i rostul în viaţă şi transformându-l în infractor. De aceea, provoacă o criză cu doar câteva zile înainte de a se elibera definitiv din penitenciar, după patru ani de detenţie. Povestea cu studenta devine pretext, în fond el este, din punct de vedere social, un destin ratat. Nu poate relaţiona nici măcar la o cafea, deşi asta spune că îşi doreşte cel mai mult să facă în lumea liberă. Să mânânce pizza, să bea cafea cu studenta şi să facă amor. Miraculos este că eroul, care-şi petrece anii de şcoală în lumea curvelor din Italia şi printre infractori la penitenciar, îşi conştientizează această ratare şi, cu riscul de a înfunda iar puşcăria, vrea să obţină garanţia că fratele mai mic nu repetă destinul său. Pentru criticii occidentali, acest final mi s-a părut ca o promisiune: Aceea că România nu va exporta la nesfârşit infractori.

Într-un fel, regizorul îşi pune în practică propriul mesaj, dând o şansă celor care par a fi semnat cu destinul condamnări definitive. Pe Papan, ţiganul care joacă rolul celui mai bun prieten al protagonistului, Florin Şerban chiar îl scoate din puşcărie cu filmul său. Dar cel mai mult şi mai mult, scoate din el… ce e mai bun.

Nu credeau că un ţigan ca eu să ajung să joc într-un film, să fie filmul atât de bun. Ştiţi, acolo nu par că joc, acolo par că e o scenă adevarată, că e ceva real care se întâmplă…Simt că am făcut ceva bun şi îmi place, spune Papan… E cea mai tare experienţă din viaţa mea!

Papan Chilibar nu are prea multe clase, dar are şcoala vieţii şi clasă pe ecran.

Se poate trăi o viaţă din nimic? Biografiile eroilor sunt goale, iar pana la 51 de ani, Juan Jose Campanello a existat doar pentru juriile argentiniene şi publicul sud-american. Motivul pentru care a fost ales, în ciuda ‘profeţiilor’ lui Jacques Audiard şi a zvonurilor care-l urcaseră deja pe Michael Haneke pe podium, a fost tocmai această întrebare: Se poate?…

Înclin să cred că mirajul de a-şi proba răspunsurile i-a convins pe criticii Academiei americane să parieze pe Campanello. În trecerea noastră prin lume, e ceva care ne face să scoatem din noi ce e mai bun. Nu are legătură cu adevărul, nici cu dreptatea, iar cu legile omeneşti cel mai puţin. Divinitatea e complet absentă, şi totuşi e ceva, îi putem spune împrejurare, care creează declicul şi ne conduce lin şi precis către punctul cel mai aproape din noi. Fără locul acesta, viaţa nu înseamnă nimic.

Filmul reconstituie tot acest parcurs în două poveşti de destin paralele, a victimei şi a anchetatorului. Benjamín Espósito este agent federal şi redeschide investigaţia unei crime după ani de la clasarea dosarului. Iar întrebarea care îl macină pe tot parcursul anilor nu e cine a fost autorul, ci cum a putut să supravieţuiască omul care şi-a văzut femeia violată şi omorâtă. Se poate trăi o viaţă când nu ţi-a mai rămas nimic?

Deşi ar avea toate datele, pelicula nu are ritmul unei investigaţii poliţieneşti, ci o linişte a căutărilor în hăuri. Eroul îşi aruncă toată existenţa într-un caz care nu e despre el şi trece toate normele ca să afle răspunsul. Dar, cu cât ceea ce contează se depărtează în timp, cu atât lumea lui se goleşte mai tare. Ai impresia, spre final, că filmul nu mai are ce să-ţi arate. Eroul e bătrân, e singur şi ca să dea un sens vieţii lui zadarnice, începe să scrie o carte.

Pentru Benjamín Espósito acela e declicul, când existenţa vidă ia forma împrejurării. Ca să scrie, va întâlni aceiaşi oameni, va merge prin aceleaşi locuri, va retrăi aceleaşi scene. Una singură îi dă, însă, la sfârşit, răspunsul. Şi nu e nicio dezvăluire. E doar o rugăminte: ‘Vorbeşte-mi, te rog, măcar tu’. Sunt cuvintele care au intensitatea miilor de priviri tăcute ce trec neobservate în viaţă pe lângă ochii noştri.

Acesta e locul cel mai aproape din sine în care are şansa să ajungă Benjamin Esposito. E locul în care preferă să rămână Ricardo Morales ca să poată supravieţui unui asemenea dezastru. Şi e replica cea mai vie care face din El secreto de sus ojos cel mai bun film străin la Oscar.

Secretul lui Campanello e în ochii ei… Uitându-mă la desluşirea de final a filmului m-am întrebat dacă sunt oameni cărora până la capăt nu li se arată niciodată locul acesta…

Am citit aseară, înainte de a adormi, că viaţa noastră e o consecinţă a cuvintelor pe care le întrebuinţăm. Această lectură cadrează unei întâmplări al cărei erou a fost Mircea Geoană, pe care îl urmărisem la televizor cu câteva mărturisiri. A spus că e ‘mâhnit’ şi ‘frustrat’, iar chipul său, de pradă hăituită, trăda în acele circumstanţe rostirea autentică. Asta m-a bucurat, pentru că îmi place să cred că recunoaşterea e cea dintâi treaptă a revenirii.

Întâmplarea cuprinde şi un episod al zilei în care câţiva PDL-işti imberbi au anunţat că vor să-l suspende pe Geoană de la şefia Senatului. Argumentat tâmp şi cu gesturi pubere, demersul îi poate aduce deservicii chiar preşedintelui Traian Băsescu. Nu pentru că ar alimenta speculaţiile privind boala, ci pentru că abia acum ar da un sens ruşinos victoriei obţinute la limită.

Să mă explic:

Oricât s-ar spune că politica e în afara moralei comune, e tot nedemn să calci în picioare adversarul aflat deja la pământ. Gestul nu certifică victoria. O mânjeşte. Odată ajuns în scaun, raporturile de confirmare ale puterii sunt eminamente cu mulţimea, nu cu adversarul. A lovi cu bastonul peste picioare, cum ordonă tovarăşul Oprea, nu e o virtute. E un semn de neputinţă şi disperare. PDL-ul ar avea câteva minţi luminate ca să capteze sensul acesta, din păcate cei care ies în faţă sunt tot nişte căţelandri.

Dacă Mircea Geoană e încă al doilea om în stat poate că totuşi i se cuvine. Nu vreau să trec deloc între paranteze faptul că a obţinut câteva milioane de voturi. Sigur că la final învingătorul ia totul, dar el trebuie să ştie să stea pe scaun cu demnitate.

Căci răzbunarea nu înnobilează, te face meschin în faţa adversarului şi mai ales a celor care ţi-au aplaudat victoria.

A fost premiat de către Asociaţia Vânzătorilor Independenţi de Cărţi de Mistere. O grupare cam trăsnită pentru aspiranţii la Nobel, care oferă totuşi în America Premiile Dilys Winn şi premisa unor succese nebănuite în cinematografie. Aşa a fost romanul Mystic River, care a devenit film în 2003 şi care în primăvara anului ce i-a urmat i-a adus lui Sean Penn Oscarul pentru cel mai bun actor. Acelaşi film avea să-i aducă şi lui Tim Robbins, după ani de carieră, un Oscar pentru rol secundar.

Cel care n-a fost zărit la premiere a fost chiar autorul, Dennis Lehane, un tip pe cât de popular, pe atât de modest. Într-un interviu cu autorul, Barbara Peters îndrăzneşte să afirme că nu-şi imagina că Lehane mai poate produce ceva care să poată depăşi succesul înregistrat cu Mystic River pentru că nivelul era deja mult prea înalt. Şi totuşi, anul trecut, acest ilustru necunoscut al publicului de peste ocean scrie în câteva nopţi, într-o specie inexistentă la noi, romanul ilustrat pe care Martin Scorsese îl desăvârşeşte în Shutter Island.

Este ceva ce aţi fi putut afla în multe rânduri şi totuşi n-aţi cunoscut niciodată până acum. Într-un sofisticat story detectivistic, Lehane îmbracă o analiză a celor mai delicate mecanisme ale minţii umane. Deşi finalul desluşeşte misterul, el nu oferă un rezultat al analizei. Şi totuşi, ceea ce mi s-a părut că merită cu adevărat remarcat e o idee care, în lipsa unei trăiri, devine greu de revelat. Aceea că oamenii care ajung eroi trecând printr-o traumă riscă să devină călăii celor pe care-i iubesc cel mai mult. Războiul nu se sfârşeşte nici prin eliberări, nici prin armistiţii, pentru că spaţiul frontului răsfrânge în timp urmări asupra celor care nu s-au aflat niciodată în el. Ca să ajung la această desluşire a filmului, am citit şi am ascultat multe interviuri cu autorul şi m-au clarificat două amănunte. Faptul că Lehane a experimentat relaţionarea cu persoane având dificultăţi mintale şi nevoia sa de a exprima ferm un punct de vedere cu privire la traumele de război.

Cum filmul lasă impresia că e altceva decât este, aşa cum şi realitatea e doar o percepţie a minţii noastre, pare greu de crezut că astfel de subtilităţi vor atinge sensibilităţile celor cu putere de decizie. Şi totuşi viziunea exprimă un curent care a germinat în America după al Doilea Război Mondial, a crescut odată cu războaiele din Coreea şi Vietnam şi pare că a dat roade odată cu venirea la putere a unui preşedinte cu viziuni noi privind politica militară din Irak. Pentru a rămâne fidel acestui sens, el a primit deja Nobelul pentru Pace.

Chiar şi fără premii, Shutter Island e o capodoperă cinematografică. Scorsese a găsit forma ideală de a aduce autorul în prim plan şi de a-şi arăta măiestria. A fost capabil să redea cu fiecare scenă tensiunea paginilor din carte. Nu ştii nicio clipă ce va fi apoi. Iar climaxul care ilustrează, cred, şi mesajul producţiei în ansamblu e într-o scenă care taie respiraţia sălii întregi. Trei trupuri de copii întinse pe o pajişte lângă un lac. Imaginea desăvârşită a suferinţei, care proiectează viitorul şi declinul într-un singur loc. Şi ideea că binele în care credem la un moment dat poate deveni răul suprem al celor pe care-i iubim cel mai mult.

Soluţia de final e aleasă din această disjuncţie. E mai bine să mori ca un om bun sau să trăieşti ca un monstru?