Monthly Archives: March 2010

Am fost închis doi ani pentru că am spart o casă. Acum, muncesc cu ziua… car, merg cu cine e nevoie la marfă, ajut la flori, orice există la munca de jos, eu fac…

Pentru Papan Chilibar, momentul în care a trecut la Berlin peste covorul roşu a fost cel mai intens din destinul lui. Nu-şi imagina ca un ţigan ca el, aflat în puşcărie, să facă film şi să ajungă cu el la nemţi pentru a fi premiat. S-au creat nişte emoţii în mine, a fost mişto, mult mai tare decât mi-am imaginat. Când colegii de la site l-au întrebat câte clase are, i-a fost ruşine să le zică. E prea jos, nu pot să vă spun, înţelegeţi, i-a rugat Papan. Modestia aceasta traduce cea mai mare reuşită a filmului lui Florin Şerban, Eu când vreau să fluier, fluier: de a fi transformat puşcăriaşi semianalfabeţi în staruri de cinema.

Sunt câteva lucruri care merită urmărite odată cu pelicula premiată la Berlin. Unul dintre ele e acurateţea prezentării spaţiului penitenciar. Ilustrarea nu alunecă în demonstrativ, iar filmul nu face uz de dimensiunile sordide ale lumii doar ca să nu dea greş în a ne impresiona. Filmul redă până la capăt spaţiul de detenţie, iar regizorul chiar lucrează cu puşcăriaşi. Nu preface actorii în deţinuţi, ci invers.

Al doilea lucru care merită aşteptat e intensitatea. În ciuda unor episoade interminabile, fără fundal muzical, de care filmul românesc nu s-a descotorisit din păcate, există câteva scene, poate şi prin contrast, extrem de intense, cu replici foarte bine date şi teribil puternice. Ultima, dintre mama şi fiu, e de altfel punctul culminant al peliculei.

Dar ceea ce merită urmărit, dincolo de jocul extraordinar al actorilor, povestea de iubire şi acţiunea propriu-zisă, e semnificaţia textului. Dacă rezumăm filmul la un love story între o studentă şi un puşcăriaş va rezulta o telenovelă. Ar fi fost suficient pentru o anumită categorie de public, nu însă pentru un premiu. Dacă remarcăm doar fineţea redării spaţiului penitenciar, se putea face un documentar, deşi pasaje din stenogramele senatorului Voicu ar fi fost şi ele relevante. Filmul capătă greutatea unei producţii de podium doar prin mesajul care îmbracă intriga întregului film.

Am fost foarte surprinsă că nicio cronică de la noi nu a remarcat rostul zbaterii protagonistului şi promisiunea care derivă din final. Silviu vrea să obţină de la mama sa jurământul că nu îl va lua cu ea în Italia pe fratele mai mic, aşa cum a făcut cu el stricând-i rostul în viaţă şi transformându-l în infractor. De aceea, provoacă o criză cu doar câteva zile înainte de a se elibera definitiv din penitenciar, după patru ani de detenţie. Povestea cu studenta devine pretext, în fond el este, din punct de vedere social, un destin ratat. Nu poate relaţiona nici măcar la o cafea, deşi asta spune că îşi doreşte cel mai mult să facă în lumea liberă. Să mânânce pizza, să bea cafea cu studenta şi să facă amor. Miraculos este că eroul, care-şi petrece anii de şcoală în lumea curvelor din Italia şi printre infractori la penitenciar, îşi conştientizează această ratare şi, cu riscul de a înfunda iar puşcăria, vrea să obţină garanţia că fratele mai mic nu repetă destinul său. Pentru criticii occidentali, acest final mi s-a părut ca o promisiune: Aceea că România nu va exporta la nesfârşit infractori.

Într-un fel, regizorul îşi pune în practică propriul mesaj, dând o şansă celor care par a fi semnat cu destinul condamnări definitive. Pe Papan, ţiganul care joacă rolul celui mai bun prieten al protagonistului, Florin Şerban chiar îl scoate din puşcărie cu filmul său. Dar cel mai mult şi mai mult, scoate din el… ce e mai bun.

Nu credeau că un ţigan ca eu să ajung să joc într-un film, să fie filmul atât de bun. Ştiţi, acolo nu par că joc, acolo par că e o scenă adevarată, că e ceva real care se întâmplă…Simt că am făcut ceva bun şi îmi place, spune Papan… E cea mai tare experienţă din viaţa mea!

Papan Chilibar nu are prea multe clase, dar are şcoala vieţii şi clasă pe ecran.

Se poate trăi o viaţă din nimic? Biografiile eroilor sunt goale, iar pana la 51 de ani, Juan Jose Campanello a existat doar pentru juriile argentiniene şi publicul sud-american. Motivul pentru care a fost ales, în ciuda ‘profeţiilor’ lui Jacques Audiard şi a zvonurilor care-l urcaseră deja pe Michael Haneke pe podium, a fost tocmai această întrebare: Se poate?…

Înclin să cred că mirajul de a-şi proba răspunsurile i-a convins pe criticii Academiei americane să parieze pe Campanello. În trecerea noastră prin lume, e ceva care ne face să scoatem din noi ce e mai bun. Nu are legătură cu adevărul, nici cu dreptatea, iar cu legile omeneşti cel mai puţin. Divinitatea e complet absentă, şi totuşi e ceva, îi putem spune împrejurare, care creează declicul şi ne conduce lin şi precis către punctul cel mai aproape din noi. Fără locul acesta, viaţa nu înseamnă nimic.

Filmul reconstituie tot acest parcurs în două poveşti de destin paralele, a victimei şi a anchetatorului. Benjamín Espósito este agent federal şi redeschide investigaţia unei crime după ani de la clasarea dosarului. Iar întrebarea care îl macină pe tot parcursul anilor nu e cine a fost autorul, ci cum a putut să supravieţuiască omul care şi-a văzut femeia violată şi omorâtă. Se poate trăi o viaţă când nu ţi-a mai rămas nimic?

Deşi ar avea toate datele, pelicula nu are ritmul unei investigaţii poliţieneşti, ci o linişte a căutărilor în hăuri. Eroul îşi aruncă toată existenţa într-un caz care nu e despre el şi trece toate normele ca să afle răspunsul. Dar, cu cât ceea ce contează se depărtează în timp, cu atât lumea lui se goleşte mai tare. Ai impresia, spre final, că filmul nu mai are ce să-ţi arate. Eroul e bătrân, e singur şi ca să dea un sens vieţii lui zadarnice, începe să scrie o carte.

Pentru Benjamín Espósito acela e declicul, când existenţa vidă ia forma împrejurării. Ca să scrie, va întâlni aceiaşi oameni, va merge prin aceleaşi locuri, va retrăi aceleaşi scene. Una singură îi dă, însă, la sfârşit, răspunsul. Şi nu e nicio dezvăluire. E doar o rugăminte: ‘Vorbeşte-mi, te rog, măcar tu’. Sunt cuvintele care au intensitatea miilor de priviri tăcute ce trec neobservate în viaţă pe lângă ochii noştri.

Acesta e locul cel mai aproape din sine în care are şansa să ajungă Benjamin Esposito. E locul în care preferă să rămână Ricardo Morales ca să poată supravieţui unui asemenea dezastru. Şi e replica cea mai vie care face din El secreto de sus ojos cel mai bun film străin la Oscar.

Secretul lui Campanello e în ochii ei… Uitându-mă la desluşirea de final a filmului m-am întrebat dacă sunt oameni cărora până la capăt nu li se arată niciodată locul acesta…

Am citit aseară, înainte de a adormi, că viaţa noastră e o consecinţă a cuvintelor pe care le întrebuinţăm. Această lectură cadrează unei întâmplări al cărei erou a fost Mircea Geoană, pe care îl urmărisem la televizor cu câteva mărturisiri. A spus că e ‘mâhnit’ şi ‘frustrat’, iar chipul său, de pradă hăituită, trăda în acele circumstanţe rostirea autentică. Asta m-a bucurat, pentru că îmi place să cred că recunoaşterea e cea dintâi treaptă a revenirii.

Întâmplarea cuprinde şi un episod al zilei în care câţiva PDL-işti imberbi au anunţat că vor să-l suspende pe Geoană de la şefia Senatului. Argumentat tâmp şi cu gesturi pubere, demersul îi poate aduce deservicii chiar preşedintelui Traian Băsescu. Nu pentru că ar alimenta speculaţiile privind boala, ci pentru că abia acum ar da un sens ruşinos victoriei obţinute la limită.

Să mă explic:

Oricât s-ar spune că politica e în afara moralei comune, e tot nedemn să calci în picioare adversarul aflat deja la pământ. Gestul nu certifică victoria. O mânjeşte. Odată ajuns în scaun, raporturile de confirmare ale puterii sunt eminamente cu mulţimea, nu cu adversarul. A lovi cu bastonul peste picioare, cum ordonă tovarăşul Oprea, nu e o virtute. E un semn de neputinţă şi disperare. PDL-ul ar avea câteva minţi luminate ca să capteze sensul acesta, din păcate cei care ies în faţă sunt tot nişte căţelandri.

Dacă Mircea Geoană e încă al doilea om în stat poate că totuşi i se cuvine. Nu vreau să trec deloc între paranteze faptul că a obţinut câteva milioane de voturi. Sigur că la final învingătorul ia totul, dar el trebuie să ştie să stea pe scaun cu demnitate.

Căci răzbunarea nu înnobilează, te face meschin în faţa adversarului şi mai ales a celor care ţi-au aplaudat victoria.

A fost premiat de către Asociaţia Vânzătorilor Independenţi de Cărţi de Mistere. O grupare cam trăsnită pentru aspiranţii la Nobel, care oferă totuşi în America Premiile Dilys Winn şi premisa unor succese nebănuite în cinematografie. Aşa a fost romanul Mystic River, care a devenit film în 2003 şi care în primăvara anului ce i-a urmat i-a adus lui Sean Penn Oscarul pentru cel mai bun actor. Acelaşi film avea să-i aducă şi lui Tim Robbins, după ani de carieră, un Oscar pentru rol secundar.

Cel care n-a fost zărit la premiere a fost chiar autorul, Dennis Lehane, un tip pe cât de popular, pe atât de modest. Într-un interviu cu autorul, Barbara Peters îndrăzneşte să afirme că nu-şi imagina că Lehane mai poate produce ceva care să poată depăşi succesul înregistrat cu Mystic River pentru că nivelul era deja mult prea înalt. Şi totuşi, anul trecut, acest ilustru necunoscut al publicului de peste ocean scrie în câteva nopţi, într-o specie inexistentă la noi, romanul ilustrat pe care Martin Scorsese îl desăvârşeşte în Shutter Island.

Este ceva ce aţi fi putut afla în multe rânduri şi totuşi n-aţi cunoscut niciodată până acum. Într-un sofisticat story detectivistic, Lehane îmbracă o analiză a celor mai delicate mecanisme ale minţii umane. Deşi finalul desluşeşte misterul, el nu oferă un rezultat al analizei. Şi totuşi, ceea ce mi s-a părut că merită cu adevărat remarcat e o idee care, în lipsa unei trăiri, devine greu de revelat. Aceea că oamenii care ajung eroi trecând printr-o traumă riscă să devină călăii celor pe care-i iubesc cel mai mult. Războiul nu se sfârşeşte nici prin eliberări, nici prin armistiţii, pentru că spaţiul frontului răsfrânge în timp urmări asupra celor care nu s-au aflat niciodată în el. Ca să ajung la această desluşire a filmului, am citit şi am ascultat multe interviuri cu autorul şi m-au clarificat două amănunte. Faptul că Lehane a experimentat relaţionarea cu persoane având dificultăţi mintale şi nevoia sa de a exprima ferm un punct de vedere cu privire la traumele de război.

Cum filmul lasă impresia că e altceva decât este, aşa cum şi realitatea e doar o percepţie a minţii noastre, pare greu de crezut că astfel de subtilităţi vor atinge sensibilităţile celor cu putere de decizie. Şi totuşi viziunea exprimă un curent care a germinat în America după al Doilea Război Mondial, a crescut odată cu războaiele din Coreea şi Vietnam şi pare că a dat roade odată cu venirea la putere a unui preşedinte cu viziuni noi privind politica militară din Irak. Pentru a rămâne fidel acestui sens, el a primit deja Nobelul pentru Pace.

Chiar şi fără premii, Shutter Island e o capodoperă cinematografică. Scorsese a găsit forma ideală de a aduce autorul în prim plan şi de a-şi arăta măiestria. A fost capabil să redea cu fiecare scenă tensiunea paginilor din carte. Nu ştii nicio clipă ce va fi apoi. Iar climaxul care ilustrează, cred, şi mesajul producţiei în ansamblu e într-o scenă care taie respiraţia sălii întregi. Trei trupuri de copii întinse pe o pajişte lângă un lac. Imaginea desăvârşită a suferinţei, care proiectează viitorul şi declinul într-un singur loc. Şi ideea că binele în care credem la un moment dat poate deveni răul suprem al celor pe care-i iubim cel mai mult.

Soluţia de final e aleasă din această disjuncţie. E mai bine să mori ca un om bun sau să trăieşti ca un monstru?