Monthly Archives: April 2010

Fostul preşedinte Ion Iliescu a declarat la Realitatea FM că şi el l-ar fi lăsat în viaţă pe Ceauşescu, ’să poată vedea ce a rămas după el…’ Reacţia amară a lui Iliescu la replica istorică a lui Mihail Gorbaciov – că Ceauşescu a fost omorât ca un câine – arată câtă ranchiună a adunat fostul preşedinte în anii de mandat ai lui Traian Băsescu, dar mai ales frustrarea că n-a reuşit, deşi a încercat, să ne prostească două decenii. Dar, după 20 de ani, ce ironie, fostul lider sovietic vine la Bucureşti şi-i dă lui Iliescu o palmă de maestru, acolo unde acesta credea că va scrie istoria. A scris-o, până acum în felul său, cu sângele a o mie de oameni care au murit după fuga lui Ceauşescu în decembrie ‘89.

Scena este colosală. În centru – Gorbaciov, în dreapta – Emil Constantinescu şi în stânga, aşa cum l-a consacrat destinul, Ion Iliescu. Fostul lider de la Kremlin, parcă neschimbat de la căderea URSS şi cu o memorie a relevanţei remarcabilă se-ntoarce către camera în spatele căreia îl privesc milioane de români şi spune: Soţii Ceauşescu nu trebuiau împuşcaţi ca nişte animale! Iar Iliescu… încremeneşte.

Apoi, încercă să se justifice. Că nici Gorbaciov, nici alţii, spune Iliescu, nu pricep conjunctura în care ne aflam în 89, pentru că mureau oameni, iar procesul urma să curme crimele făcute după 22 decembrie pentru a împiedica structurarea unei noi puteri. De fapt, şi Iliescu, şi Gorbaciov spun indirect acelaşi lucru. Iliescu ne arată cum s-a legitimat puterea în ‘89, iar Gorbaciov condamnă tocmai această formă de legitimare. Un semn că fostul lider sovietic ştie bine ce a făcut Iliescu, deşi, cu regret o spun, fostul preşedinte continuă să ne prostească.

În ciuda ranchiunei pe care i-o poartă actualului preşedinte, Ion Iliescu are o mare şansă cu Traian Băsescu, pe care, desigur, nu o poate recunoaşte public. Să iasă din politică, aşa cum îşi doreşte, cu picioarele-nainte. Dar subliniez, din politică. Dacă această ieşire din politică se va petrece până la finalul de mandat al actualului preşedinte, Traian Băsescu va avea, la rândul său, o altă şansă, de data asta istorică. Să dea liber documentelor pentru care Mărieş face de 20 de ani greva foamei şi să-şi marcheze destinul de preşedinte cu adevărul despre revoluţie.

Până atunci, prizărim ştiri cu Gorbaciov pe care nu se mai sinchiseşte să le desluşească nimeni…

Vizibilitatea era zero, anunţă cu insistenţă CNN, care continuă să transmită imagini din Smolensk, unde nici acum nu se poate vedea mai departe de 500 de metri. Au apărut deja amatorii de scenarii şi ei au aruncat nelipsitul semn de întrebare asupra întâmplării, dorind să se afle negreşit dacă nu cumva avem de-a face cu o conspiraţie. Nu vrem să cădem în speculaţii, dar se pare că vremea nefavorabilă a fost factorul de risc major care a dus la prăbuşirea aeronavei, notează CNN.

E o lecţie de decenţă care însoţeşte aceste precizări cu imagini din Varşovia ale polonezilor adunaţi în faţa Administraţiei Prezidenţiale şi în pieţele publice… ca să cânte. Şi mă gândesc că o astfel de solidaritate în suferinţă nu putea veni decât de la polonezi.

Dar dincolo de drama teribilă care s-a abătut iar asupra lor, în ziua în care polonezii ar fi trebuit să-şi comemoreze eroii, ucişi în execuţiile staliniste ale celui de-al doilea război, nu pot să trec cu vederea un amănunt care ar putea reprezenta un semn al istoriei. În ciuda comemorării comune, Rusia a refuzat să condamne explicit aceste execuţii şi să se dezică de ele… Nu ştiu. Poate că prezentul ne-a dat un semnal că Rusia nu e încă ceea ce victimele trecutului său ar fi vrut să devină.

Iar până la o delimitare de crimele istorice, lumea continuă să se întemeieze pe suferinţele celor buni.

Se povesteşte că, în urmă nu cu mulţi ani, la o denie în Săptămâna Patimilor, enoriaşii Bisericii Kretzulescu au căzut victime erorilor lumeşti şi, în plină slujbă de iertarea păcatelor înaintea Învierii, s-au trezit în întuneric. Pana de curent n-a împiedicat continuarea slujbei la lumina lumânărilor, dar a adus un freamăt de nemulţumire în rândul enoriaşilor îngenuncheaţi deopotrivă de revelaţiile pământeşti. Văzând această tulburare în sufletul credincioşilor, Doamna Olga Tudorache, aflată la slujbă, a pus mâna pe telefon şi a sunat la Renel. Conform relatărilor, când i s-a răspuns la celălalt capăt al firului, n-a rostit decât atât: ‘Sunt marea actriţă Olga Tudorache şi vreau lumină la Biserica Kretzulescu! Acum!’. Şi în scurt timp, s-a făcut lumină…

Această relatare, pe care i-o datorez Gabrielei Lupu de la Gândul, m-a făcut să mă opresc chiar în dreptul unui ,gând, pe care voiam sa-l notez mai demult. Uitarea noastră către oamenii providenţiali e lovită cu un cinism ireparabil, de conjunctură. Vorbim despre ei atunci când nu-i mai putem atinge. Iar stingerea îi însoţeşte nedrept cu un morman de vorbe fără căpătâi care aşează parcă mai repede pământul peste sfinţenia lor. M-am rugat să dispar de pe ecran atunci când vin astfel de veşti, dar minunile se-ntâmplă rar şi mai puţin celor păcătoşi.

Am însă un fel de tenacitate în a nu greşi şi, deşi nu obişnuiesc să merg la biserică, mă duc să-mi umplu sufletul la teatru. E o încercare de a-mi spiritualiza carnea, fără să mă pedepsesc în sensul religios. Şi în acea lume profană pentru Biserică, eu am avut senzaţia că pătrunde o lumină capabilă să contribuie la mântuirea noastră.

Una din aceste lumini ale purificării mi-a fost Doamna Olga Tudorache.

Nu ştiu dacă aţi fost vreodată la un spectacol al său. La toate la care am mers, eu am avut impresia că în prezenţa acestei Doamne sala vibrează continuu. De la primul pas până la ultima replică şi cel din urmă gest. E o înlănţuire între mişcările vocii ei, timbrul paşilor, foşneala privilor care ţine captivi inclusiv colegii de scenă. În prezenţa ei, jocul actorilor e profan. La unul dintre spectacole, se numeşte ‘Noiembrie’, s-a jucat stagiunea aceasta la Naţional, e îmbrăcată într-o mantie argintie şi toată piesa reflectă către ceilalţi prin haină o lumină pe care ar primi-o de undeva de sus. Colegii de scenă se fâstâcesc, publicul înţepeneşte. Se termină piesa, subiectul laic e abandonat şi spectatorii rămân cu ochii aţintiţi la haina prin care respiră un suflet uriaş. Sufletul care ne iluminează.

Cea mai intensă trăire am avut-o când am stat în primul rând, la Metropolis, unde se joacă încă ,Peşte cu mazăre,. I-am simţit pulsul atât de aproape, încât la final pleoapele îmi zvâcneau după ritmul său, pline de lacrimi. Nu cred că puterea aceasta are legătură cu textul, mesajul sau arta actoricească. Şi nici cu alegerea noastră. În nepriceperea mea, cred că Dumnezeu îşi aşează mâinile peste câţiva dintre noi pe care îi sfinţeşte şi îi trimite să joace diverse roluri. Chiar şi la Biserică. Iar marele miracol este să îi întâlnim.

În sensul acesta vă doresc un Paşte plin de lumină, iar în faţa Doamnei Olga mă înclin…