Greva iubirii

Sunt scene care vorbesc din prima clipă. Ca și oamenii. Întâia mișcare de cadru, ca prima atingere de privire, are înăuntru promisiunea întregului. Poate că aparențele înșeală, așa cum spune lumea. Dar ele ne-nșeală rațiunea, nu cred că ne trădează sufletul. Iar dacă actul artistic se bazează, ca și relațiile dintre oameni, pe spontaneitatea reacției receptorului, atunci, îmi vine să spun, aparențele sunt judecata liberă și curată a sufletului. De aceea, orice primă întâlnire, cu un om, cu o carte, cu un loc, cu o operă de artă, o piesă muzicală sau o scenă de film, poartă cu sine premisa deznodământului. Știi cum va fi până la final.

Așa sunt întâlnirile mele cu Radu Mihăileanu. Deși primul interviu i l-am citit după câteva filme, modestia cu care vorbește despre sine mi s-a părut că se leagă atât de coerent cu generozitatea din peliculele lui, încât n-am rezistat tentației de a-mi confirma prima impresie. Că în spatele ecranului plin de nuanțe, se află un cunoscător al lumii extrem de bine structurat.

Izvorul femeilor, ultimul său film, nominalizat la Cannes pentru Palme d’Or şi, anul acesta, pentru două premii Cesar, este un film de manual. El trebuie vizionat mai întâi în şcoli, apoi în sălile de cinema. E un reper pentru educaţia sexelor, pentru aşezarea noastră ca indivizi într-o societate al cărei nucleu îl reprezintă familia. Ar trebui să-l ştie nu doar femeile din Africa, sau Orientul Mijlociu, unde spune povestea că se petrece acţiunea, nu neapărat societatea franceză, unde Mihăileanu a făcut şcoală ca regizor şi în care purtarea vălului islamic în şcoli a stârnit un mare scandal acum câţiva ani. Eu aş începe cu societatea americană, modelul întregii lumi democratice, în care femeile încă îşi caută drepturile în adunări feministe sau, în cel mai fericit caz, în terapii de grup.

Pentru că pune în discuţie un subiect sensibil care frământă încă specia – rolul femeii în viaţa de familie şi felul în care relaţionează cu bărbatul – abordarea lui Mihăileanu mi se pare strălucită. Ne despovărează de o prejudecată care face şi acum ca femeia să-i fie, în numele iubirii, nu egală, ci supusă alesului. Masculul e cel a cărui dispoziţie naturală e să părăsească aria domestică în căutare de hrană, iar femeia să aibă grijă de perimetrul imediat. O grijă care a ajuns să cuprindă toate muncile casnice. În filmul nostru, nu doar a găti, a spăla, a avea grijă de copii, ci şi a aduce apă de la izvor. Ceea ce ar trebui să schimbe major această aşezare e faptul că în lumea noastră, bărbatul nu mai e deloc în aria sălbatică, de forţă, în care e nevoit să-şi probeze virilitatea. Nu mai merge nici la vânătoare şi nici la război. Altfel, spus, s-a domesticit. Iar, în vreme ce femeia continuă aceleaşi munci ancestrale, bărbatul îşi menţine compania masculină, dar îşi validează virilitatea prin viciu. În cazul de faţă, la birt.

Pentru că e chiar la început de film, o să-mi îngădui să vă dezvălui această scenă: O tânără pierde copilul din pântece, în timp ce coboară cu găleţile în spate dinspre izvor, împreună cu femeile satului. În acest timp, bărbaţii stau tolăniţi în arşiţa după-amiezii şi sporovăie la cârciumă. Pentru ei, lumea curge perfect. Pentru femeile satului, e încă o risipă, la propriu şi metaforic, a izvorului din care ar trebui să ţăşnească viaţa. Aceasta este intriga. Dintr-o astfel de sincopă, din acest neajuns pe care femeia nu-l poate în mod natural admite, pentru că ar subscrie dispariţiei speciei, trebuie să se nască şi soluţia. Bărbaţii din sat nu înţeleg sensul problemei cu care se confruntă femeile, aşa că ele decid să pornească tocmai de la sursă. Cum în joc este chiar specia, femeile hotărăsc să nu o mai perpetueze. În frumoasa metaforă a lui Mihăileanu, declară o grevă a iubirii!

Ce cred că reprezintă lecţia la care toţi trebuie să fim prezenţi e aceea că femeile caută rezolvarea în interiorul relaţiei, nu în afara ei. Ele stau la sfat, dar nu se constituie în asociaţii, nu fac bisericuţe şi nici nu se duc să discute cu vreun înţelept al satului, să se destăinuie sau să caute în altă parte îndrumare. Ele ştiu prea bine ce au de făcut. Pentru că rezolvarea crizei e chiar în natura lor, tot aşa cum a-i admite femeii egalitatea ca rol în viaţa domestică e pentru mascul în gena evoluţiei sale.

Uncategorized