Câteva note despre dispariţie

În generaţia mea, fantasmele suicidare au debutat odată cu lecturile din Goethe şi au culminat cu dispariţia lui Kurt Cobain, idolul tinerilor care au cunoscut libertatea de după 90. Faptul că ‘Suferinţele tânărului Werther’ au fost urmate în Germania de un val de sinucideri era pentru noi doar o consemnare de ordin literar, de aceea moartea lui Kurt a fost cea dintâi care-a invadat concret spaţiul fantasmelor cu care cochetam.

Eram la anii la care descopeream libertatea nopţilor albe, cu desfătarea fumurilor în imitaţii de alcov, delăsarea plăcută după primele guri de Napoleon, săruturile peste chitare şi, peste toate, muzica lor şi poemele noastre. Despre moarte. În cea mai recentă carte, Liiceanu spune că pe Cioran e bine să-l citeşti la maturitate, ca să poţi să-i cuprinzi sensurile, dar noi adormeam cu el sub pernă şi ziua băteam la maşină citate ca să ne jucăm apoi de-a disperarea în versuri. Ascultam Doors, Led Zep, Nirvana, Pink Floyd… Sufeream. Eram rebeli şi inocenţi. Fără griji şi… disperaţi. Libertatea de a manevra lumea, de aici şi de dincolo, devenise exerciţiul favorit al imaginaţiei noastre. Sinuciderea era provocarea supremă. O combăteam şi o apăram cu intensitate.

Dar, mai întâi, a dispărut Cobain. Apoi, în mod brutal a dispărut dintre noi Gabi, în împrejurări neclare şi în apele tulburi ale oraşului în care-şi petrecuse copilăria. Moartea prietenului nostru Gabi în anul eclipsei a fost ca o dispariţie solară, ne-a îngheţat curajul înfruntărilor cu neantul. De acum, devenise posibil şi ni se arăta chiar foarte de-aproape. Ne-am despărţit de Gabi şi cam tot atunci şi de noi, mai ales că începuserăm drumurile pe care se concretizează în societate aşa numitele proiecte de viaţă.

Am plecat de acasă, am devenit responsabili, am început să vorbim mai mult despre viaţă şi despre bucuria de a fi… Suferinţa care ne-apropie prozaic prin spitale de patul morţii ne lecuieşte, altfel, de fantasme şi libertăţi adolescentine. Cu cât ne maturizăm, cu atât frica devine mai amplă. O numim însă, prudenţă. Avem mai multă experienţă, deci suntem responsabili şi precauţi. Deşi cu fiecare pas ne-apropiem de ea, ne convine să ne vedem tot mai departe de moarte. Iar când dispare câte cineva suntem loviţi de isteria văicărelii şi ne tânguim ca nişte bocitoare. Suntem indecenţi şi groteşti în provocarea maximă a lumii noastre: suferinţa.

De fapt, lumea în care trăim nu ne cultivă niciun fel de libertate în faţa morţii. Societatea creştină după care suntem orânduiţi nu ne îngăduie alegerea, dar ne inoculează frica de moarte. Şi frica în general. Dacă regulile ar fi si întru încurajarea unei libertăţi a spiritului, sinuciderile ar fi mai puţine, moartea privită mai relaxat, iar viaţa ar fi şi ea mai senină. Captiv sensurilor acestea creştinesti, suicidul e mai degrabă un semn de inocenţă, de răzvrătire a unei sensibilităţi neînţelese şi a unei purităţi înfrânte… Nu vrei să pleci neapărat din această lume, vrei doar să-ţi recuperezi libertatea de a fi. De a fi bun, de a fi frumos, de a fi recunoscut…

Gloata de nefericiţi care condamnă gestul ignoră că noi toţi avem în datele noastre potenţialul suicidar şi că limita celor două lumi devine extrem de firavă dacă nu găsim, pe lângă factorii declanşatori ai suferinţei şi capacităţile de regenerare. Tot Liiceanu spunea că, în fond, depresia e o prăbuşire a sistemului de iluzii. Suntem fericiţi doar câtă vreme mai suntem în stare să visăm.

Mărturisesc, n-am fost o admiratoare a Mădălinei, dar n-am putut bagateliza o clipă dispariţia ei. M-a tulburat profund. Mi s-a părut un suflet care şi-a revendicat astfel dreptul la o inocenţă pe care nimeni în jur n-a mai fost în stare să i-o recunoască. Dacă e autentic, mesajul ei ultim e grăitor.

Uncategorized