Ce nu s-a spus despre Păunescu
Adrian Păunescu a părăsit scena într-o obscuritate pe care nu şi-a dorit-o. Cei ce l-au văzut în repetate rânduri la televizor în postura comentatorului diluvian al realităţilor de tot felul, de la încăierările politice la izbânzile lirice ale lui Costel Busuioc, vor avea dreptul să mă contrazică. Dar apariţiile acestea arbitrare au fost doar semnul suferinţei care se instalase cu câţiva ani în urmă.
Căderea sa a început odată cu eliberarea noastră. Cu ultimul mandat iliescian şi cu recuperearea entuziasmului după dictatura mediatică a epocii Năstase. La congresul din 2005, când fostul preşedinte a pierdut poziţia de lider în faţa mai tânărului Mircea Geoană, au început să piardă din însemnătate oameni grei din vechea gardă. Lui Iliescu i-a mai rămas în partid onoarea, multora, însă, nu le-a mai rămas nimic. Cum alegerile din 2004, încă nemarcate de votul uninominal, aduseseră totuşi social democraţilor cele mai multe voturi, Adrian Păunescu avea să-şi păstreze fără griji scaunul de senator. Dar mutarea simbolică cu care partidul l-a onorat pe Iliescu, lui nu i-a adus decât decăderea.
Când în a doua parte a mandatului a început să simtă şubrezirea recunoaşterii în noile orânduieli de partid (dovadă şi ultima poezie dedicată lui Adrian Năstase), eul său creator a năvălit plin de speranţă acolo unde nu-i fusese refuzată în trecut ocazia de a reînvia Cenaclul Flacăra. Poetului i s-a explicat elegant că normele audiovizuale îi îngrădesc dreptul de a fi titular al unei emisiuni în eter, fiind ca senator într-un prozaic conflict de interese. Dar cum zelul său versificator atinsese deja sensibilităţi distinse, a izbutit să-nduplece entităţile poetice cu un rol de invitat permanent. N-am reuşit să pricep, nici după atâta amar de vreme, ce-a căutat, însă, la mine. De ce i-am picat cu tronc. M-a urmărit săptămâni în şir, mi-a promis rime alese, mi-a înduplecat amicii, mi-a înduioşat cunoscuţii, mi-a transmis cooperare şi câte şi mai cîte. Şi l-am tot refuzat. Şi-am ajuns, ca şi el, să urmez un alt destin…
Eu sunt copilul unei generaţii care-a avut neşansa să-şi trăiască tinereţile în cele mai perfide forme ale dictaturii. De aceea şi posibilă. Părinţilor noştri, regimul le-a confiscat libertatea şi le-a dăruit cu generozitate iluzii. Aşa cum i-a hrănit pe toţi cu gheare de pui, ţinându-le optimismul viguros cu succese la hectar, tot la fel le-a încurajat şi libertatea de expresie. Cenaclul lui Adrian Păunescu este cazul exemplar. Oamenii fie uită, fie sunt atât de măcinaţi la rădăcinile lor, încât nu mai au capacitate de cuprindere a esenţialului. Cenaclul Flacăra nu a fost gura de libertate, ci ventilul care-a făcut posibilă supravieţuirea dictaturii, iar Adrian Păunescu, cel care se întreţinea cu familia Ceauşescu ziua, înaintea recitărilor de seară, ştia cel mai bine. Ne-am întrebat adesea de ce n-am avut Solidaritatea. Pentru că oamenii trăiau prea intens iluzia libertăţii care venea în rime perfecte şi candide ritmuri de chitară. Iar când Păunescu slobozea pe scenă porumbei ai păcii în faţa publicului captiv în umilinţe, oamenii uitau înduioşaţi şi de cenzură, şi de lupta cu sărăcia.
Prin comportament, Păunescu a fost în spaţiul public ce a fost la scară largă Ceauşescu pentru poporul român. Îi separă major, desigur, inteligenţa şi talentul, dar comportamentul său a fost eminamente unul dictatorial. Cine i-a lăudat generozitatea, uită că ea cerea la schimb adulaţie. Cine i-a îmbrăţişat fără discernere versurile, alunecă în prosternaţie. Ca să faci dialog cu maestrul trebuia sa te pleci în faţa talentului său providenţial. Chiar şi atunci când el umplea de scuipaţi orice urmă de curaj sau entuziasm creator.
Am refuzat să-i găzduiesc revenirea, încredinţată că ceea ce promovează televiziunea devine, în lipsa oricăror repere, inevitabil, un model. Aş fi semnat cu seninătate propria condamnare la impostură şi regres. Aş fi făcut probabil carieră, iar el ar fi fost, poate, mai împăcat.
L-am mai avut episodic şi conjunctural în studio, dar aşa îl simţeam ca pe oricare altul, intra în masa flecărelilor de tot soiul. Într-o noapte, însă, mi-a vorbit despre dispariţia lui George Pruteanu. Atunci mi s-a părut perfect. Simţeam că rostul său ar putea rămâne acesta, de a vorbi despre cei ce nu mai sunt. Avea forţă, un autentic patetism care făcea clipa trecută să vibreze. Atât.
În altă zi a venit să vorbească despre actualitatea politică şi l-am auzit turnând elogii unor condamnaţi din raportul comunismului. Am îndrăznit să-mi exprim rezerve şi-atunci a izbucnit! Mi-a reproşat în faţa tuturor telepectatorilor care ne priveau la acea oră că l-am refuzat, că n-am dorit să fac emisiune cu el pentru că e un comunist şi un om al trecutului! N-aveam nici cea mai mică intenţie să-l atac şi n-am polemizat. Dar ce nu i-am spus atunci e că el nu era doar un om al trecutului, ci al unui trecut profund nociv spaţiului nostru public în care, după 18 ani, mi-aş fi dorit să avem maturitatea să identificăm în mod autentic nişte repere.
A plecat dintre noi bolnav de lipsa unei recunoaşteri pe care era convins că o merită la scară universală, strivit de propria-i lipsă de măsură. Şi ca o ironie, asemenea mortului învingător cum i s-a spus, care a zdrobit în noi puritate, sensibilităţi, curaj, bune intenţii şi, cel mai mult, libertate.
Acum, ca s-a dus în lumea celor drepţi, ştiu că va înţelege nu doar câtă poezie ne-a lăsat, dar şi câtă nedreptate ne-a făcut.
