Un pic despre etică în media
Un cititor îmi atrăgea atenţia deunăzi că un deonotolog ar critica puterea, nu opoziţia, iar cum eu aş fi făcut o fixaţie tot judecând PSD-ul, asta mă decredibilizează ca profesionist. Las deoparte felul acesta simplist de a aşeza lucrurile şi faptul că doar câteva articole mai jos semnalez şi condamn derapaje ale PDL-ului. Ce mi se pare, însă, cu adevărat relevant este că el exprimă modul în care au ajuns să gândească şi unii jurnalişti. Majoritatea, foarte tineri. Capcana în care au căzut a fost să-şi imagineze că independenţa editorială e dată de felul în care te raportezi la puterea politică şi că, dacă te-arăţi critic la adresa guvernului, e suficient pentru a-ţi fi probat independenţa. Nimic mai fals.
În România, de câţiva ani încoace, cea mai mare ameninţare la adresa autonomiei editoriale a devenit chiar instituţia de presă. Conduse de oameni cu interese politice şi de afaceri suverane intereselor publicului, marile instituţii de presă au devenit portavoci ale patronilor. S-a ajuns la trista situaţie ca interesele publicului să fie promovate doar în măsura în care ele coincid cu intereselor proprietarilor, iar libertatea de exprimare să fie fără margini într-o breaslă care-şi pune ea singură din ce în ce mai multe graniţe. Cu alte cuvinte, jurnaliştii au libertate absolută de a spune tot ce doresc, dar le vine din ce în ce mai puţin să o facă. Adevărul lor nu e preţuit şi nici răsplătit câtă vreme nu se întâlneşte cu interesele patronului. Jurnalistului nu i se spune ‘nu-mi serveşte ce faci dumneata’, ci mult mai eficient: ‘n-am bani pentru cât ai merita.’ Aşa au dispărut documentare, investigaţii, aşa au dispărut emisiuni, publicaţii şi oameni de bună calitate s-au refugiat pe bloguri. Căci criza financiară nu a fost pentru patroni motivul, ci pretextul. Şi din câmpul larg al libertăţii de expresie, a început să dispară tocmai expresia.
O categorie aparte de jurnalişti e aceea care consimte că interesul instituţiei coincide cu interesul personal, motiv pentru care priorităţile publicului alunecă în planul trei. Nu-şi pun în mod sincer problema independenţei, dar îşi imaginează că perpetuarea unor automatisme critice la adresa puterii, golite cu timpul de vreun conţinut, îi califică drept exponenţi profesionişti si obiectivi ai meseriei. Şi, deşi ar putea afla reprezentanţilor puterii greşeli autentice, se limitează la a-i căuta de geantă şi pantofi. În mod ironic, în astfel de situaţii, e invocată chiar audienţa. Numai că, asemenea crizei financiare, şi audienţa e tot un pretext, nu un argument. În fond, aduni nu neapărat cât meriţi, ci mai ales ce fel de public meriţi.
Zilele trecute, am avut bucuria să cunosc câţiva jurnalişti remarcabili din Europa, adunaţi împreună cu profesionişti ai media din România la un seminar regional ASPEN pe probleme de etică în mass media. Dificultatea cu care ne confruntăm şi noi, şi ziariştii străini este cum putem face să reziste presa de calitate în noile condiţii de evoluţie tehnologică. Ceea ce personal cred este că, în vreme ce ei se străduiesc să afle soluţii în favoarea publicului, noi ne întrebăm cum să salvăm afacerile patronilor.
Felul acesta de a aşeza lucrurile, de a promova ideea că depinzând ca jurnalişti de patronat suntem nevoiţi să punem interesele noastre deasupra priorităţilor oamenilor sau să ni le subordonăm a deturnat radical jurnalismul de la sensul său originar. Acela de a transmite în folosul publicului. Aşa s-a ajuns ca mulţi jurnalişti să nu mai facă presă, să aibă doar un job, iar cei cu interes real pentru meserie să-nceapă să-şi construiască propriile medii online.
Nu sunt convinsă că proprietarii au un respect real faţă de cei dispuşi să îmbrăţişeze orice semnal în lipsa oricărei judecăţi independente. Cred mai degrabă că îi folosesc. Şi că e doar o etapă. Adevăratul test de rezistenţă pentru afacerile în media şi pentru credibilitatea presei va fi atunci când noi jurnaliştii vom începe să fim critici, nu cu puterea sau cu opoziţia, ci întâi de toate… cu noi înşine.
